Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi.
Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A
munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort
care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai
printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi
ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi
impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona
subiectivă întro zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate.
Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui
lăuntrică, de intensitatea unor fosforescente interne şi de realizarea unei
prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o
activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de
ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică
o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci
realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă
de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe
de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate
care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este
atât de organică, încât el n-o separă de existenta sa proprie, pe când omul îşi
dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de
forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui
de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de
el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o
exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect,
adică un animal, cu defectul de a fi mai putin sălbatic. In loc ca omul să tindă
la o prezentă strălucitoare în lume, la o existentă solară şi sclipitoare, în loc
să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară.”