Un abecedar primitivist - John Moore

Un abecedar primitivist

John Moore

(acest eseu a apărut pentru prima dată în Green Anarchist)

NOTA AUTORULUI: Aceasta nu este o declaraţie definitivă ci pur şi simplu o relatare personală, şi caută să explice în termeni generali ce se vrea a fi înţeles prin anarho-primitivism. Aceasta nu vrea să limiteze sau să excludă, ci să furnizeze o introducere generală în subiect. Îmi cer scuze pentru inexactităţi, interpretări greşite sau generalizări (inevitabile).

Ce este anarho-primitivismul ?

Anarho-primitivismul (a.k.a. primitivism radical, primitivism anti-autoritarian, mişcarea anti-civilizaţie, sau doar primitivism) este un termen stenografic pentru un curent radical ce critică totalitatea civilizaţiei dintr-o perspectivă anarhistă şi caută să iniţieze o transformare vastă a vieţii umane. Strict vorbind, nu există un asemenea lucru precum „o ideologie anarhoprimitivistă”. Fredy Perlman, o voce însemnată în acest curent a spus odată : „Singurul nume de –ist la care răspund, este cel de violoncelist”. Indivizii asociaţi acestui curent, nu doresc să fie aderenţii unei ideologii ci pur şi simplu oameni ce caută să devină indivizi liberi, în comunităţi libere aflate în armonie una cu cealaltă şi cu biosfera, şi pot prin urmare refuza să fie limitaţi de termenul „anarho-primitivist” sau orice altă etichetare ideologică. În cel mai bun caz, anarho-primitivismul este o etichetă convenabilă, folosită pentru a caracteriza diverşi indivizi cu un proiect comun: abolirea tuturor relaţiilor de putere - de exemplu, structuri de control, coerciţie, dominaţie şi exploatare - şi crearea unei forme de comunitate ce exclude toate relaţiile de acest fel.

Atunci de ce este termenul anarho-primitivism folosit pentru a caracteriza acest curent?

In 1986, cercul din jurul ziarului Fifth Estate din Detroit a indicat că se află angrenat în dezvoltarea unei „analize critice asupra structurii tehnologice a civilizaţiei vestice, combinată cu o reevaluare a lumii indigene şi caracterul comunităţilor primitive şi originale. În acest sens suntem primitivişti…”.Grupul Fifth Estate căuta să completeze o critică a civilizaţiei ca un proiect de control, cu o reevaluare a primitivului, pe care îl considerau ca pe o sursa de reînnoire şi inspiraţie anti-autoritariană. Această reevaluare a primitivului are loc dintr-o perspectivă anarhistă, o perspectivă preocupată cu eliminarea relaţiilor de putere. Indicând către o sinteză pe cale de apariţie a anarhiei post-moderne şi a primitivului (în sensul original), viziune ecstatică bazată pe Pământ, cercul Fifth Estate indică:

Nu suntem anarhiști în sine, ci pro-anarhie, ceea ce înseamnă pentru noi trăirea unei experiențe integrale, nepotrivită cu Puterea, și respingerea oricărei ideologii…Munca noastră asupra FE, ca proiect explorează posibilitățile pentru propria noastră participare în această mișcare, dar lucrează deasemenea pentru redescoperirea rădăcinilor primitive ale anarhiei și deasemenea pentru a-i documenta actuala expresie. Simultan, examinăm evoluția puterii în mijlocul nostru pentru a sugera noi terenuri pentru contestații și critici cu scopul de a submina actuala tiranie a discursului totalitar modern - ca hyper-realitatea ce distruge sensul uman și prin urmare solidaritatea, simulându-le cu ajutorul tehnologiei. Susținerea tuturor luptelor pentru libertate reprezintă necesitatea centrală: să recâștigăm un discurs cu adevărat uman înrădăcinat în ajutor reciproc autonom, inter-subiectiv și asociat îndeaproape cu lumea naturală.

Scopul este dezvoltarea unei sinteze a anarhiei primare și contemporane, o sinteză a aspectelor concentrate pe ecologic, non-etatiste, anti-autoritare a stilurilor de viață primitive, cu cele mai avansate forme de analiză anarhistă asupra relațiilor de putere. Scopul nu este copierea sau întoarcerea primitivului, ci pur și simplu, să vedem primitivul ca pe o sursă de inspirație, exemplificând forme de anarhie.

Pentru anarho-primitiviști, civilizația este contextul în care se dezvoltă multiplicitatea relațiilor de putere. Unele relații de putere de bază sunt prezente în societățile primitive iar acesta este un motiv pentru care anarhoprimitiviștii nu caută să copieze aceste societăți - dar în civilizație, devin relațiile de putere persuasive și înrădăcinate practic în toate aspectele vieții umane și ale relațiilor umane cu biosfera. Civilizatia - numita dealtfel și megamașina sau Leviatanul - devine o mașinărie ce își ia avântul și trece dincolo de controlul presupușilor ei lideri. Împuterniciți de către rutinele vieții zilnice, ce sunt definite și conduse de modele de obediență interne, oamenii devin sclavii masinariei, sistemul civilizatiei însăși. Doar larg răspânditul refuz al acestui sistem și al diverselor forme de control ale acestuia, revolta împotriva puterii însăși pot aboli civilizația și oferi o alternativă radicală. Ideologii precum marxismul, anarhismul clasic și feminismul se opun unor aspecte ale civilizației; doar anarho-primitivismul se opune civilizației, contextul înăuntrul căruia diversele forme de opresiune proliferează și devin persuasive și întradevăr posibile. Anarho-primitivismul încorporează elemente de la diverse curente de opoziție – conștiința ecologică, anti-autoritarianismul anarhist, critici feministe, idei situaționiste, teorii zero-muncă, critică la adresa tehnologiei - dar trece dincolo de opoziție în fața formelor singulare de putere la a le refuza pe toate și de a oferi o alternativă radicală.

Cum se diferențiază anarho-primitivismul de anarhism sau alte ideologii radicale ?

Din perspectiva anarho-primitivismului, toate celelalte forme de radicalism apar ca reformiste chiar dacă acestea se consideră sau nu revoluționare. Marxismul și anarhismul clasic, spre exemplu vor să preia civilizația, să-i relucreze structurile într-o anumită măsură și să-i îndepărteze abuzurile și opresiunile cele mai rele. În orice caz 99% din viața în civilizație rămâne neschimbată în scenariile lor viitoare, exact pentru că aspectele civilizației pe care le pun sub semnul întrebării sunt minimale. Deși ambele vor să abolească capitalismul iar anarhismul clasic ar aboli și statul, modelele de viață de pretutindeni nu s-ar schimba prea mult. Deși ar putea fi niște schimbări în relațiile socio-economice, cum ar fi controlul muncitorului asupra industriei și consilii ale cartierelor în loc de stat, și chiar o concentrare asupra ecologicului, modelele de bază ar rămâne neschimbate. Modelul vestic al progresului va fi pur și simplu îmbunătățit și va continua să funcționeze ca un ideal. Societatea de masă va continua de fapt, cu majoritatea oamenilor muncind, trăind în medii artificiale, tehnologizate și supuși formelor de coerciție și control. Ideologiile radicale de stânga caută să captureze puterea, nu să o abolească. Prin urmare, acestea dezvoltă diverse tipuri de grupuri exclusive – cadre, partide politice, grupuri de ridicare a conștiinței- cu scopul de a câștiga adepți și de a plănui strategii pentru preluarea controlului. Organizațiile sunt pentru anarho-primitiviști doar înșelătorii, găști pentru a pune la putere o anume ideologie. Politica, « arta și știința guvernului », nu face parte din proiectul primitivist; doar o politică a dorinței, plăcerii, ajutorului reciproc și libertății radicale.

Unde își are puterea originea, conform anarho-primitivismului?

Din nou, o sursă de dezbatere între anarho-primitiviști. Perlman vede apariția instituțiilor impersonale sau a relațiilor de putere abstracte ca pe momentul definitoriu în care anarhia primitivă începe să fie demolată de către relațiile sociale civilizate. În contrast, John Zerzan localizează dezvoltarea medierii simbolice - în diversele ei forme: număr, limbaj, timp, artă și mai târziu agricultură- ca pe mijloacele de tranziție de la libertatea umană la o stare de domesticire. Concentrarea asupra originii este importantă în anarhoprimitivism deoarece primitivismul caută, într-o manieră exponențială, să expună provocarea și să abolească toate formele multiple de putere ce structurează individul, relațiile sociale, și inter-relațiile cu lumea naturală. Localizarea originilor este o cale de identificare a ceea ce poate fi salvat în siguranță din epava civilizației, și ceea ce este esențial de eradicat în caz că relațiile sociale reîncep după colapsul civilizației.

Ce fel de viitor este prevăzut de către anarho-primitiviști ?

Jurnalul anarho-primitivist „Anarchy: A Journal of Desire Armed” prevede un viitor ce este „în mod radical cooperativ și comunitarian, ecologic și feminist, spontan și sălbatic”, iar aceasta ar putea fi cea mai apropiată descriere pe care o puteți obține! Nu există nici o schiță, nici un model sigur, deși este important să insistăm că viitorul prevăzut nu este „primitiv” în nici un sens stereotipic. Așa cum a spus-o Fifth Estate în 1979 : „Haideți să ne anticipăm criticii care ne vor acuza că vrem să ne ducem „înapoi în peșteri.” bucurându-ne de confortul civilizației în timp ce îi suntem cei mai aspri critici. Noi nu expunem Epoca de Piatră ca pe un model pentru utopia noastră [.] și nici nu sugerăm o întoarcere la cules și vânat ca mijloc pentru traiul nostru.” Ca o rectificare la această concepție falsă, este important să insistăm că viitorul prevăzut de anarho-primitivism este sui generis - este fără precedent. Deși culturile primitive alimentează sugestii despre viitor, iar acel viitor ar putea foarte bine să încorporeze elemente derivate din acele culturi, o lume anarho-primitivistă ar fi probabil destul de diferită față de forme anterioare de anarhie.

Cum privește anarho-primitivismul tehnologia ?

John Zerzan definește tehnologia ca pe „ansamblul de diviziune a muncii/producției/industrialismului și impactul său asupra noastră și a naturii. Tehnologia este suma mediației între noi și lumea naturală și suma separărilor ce ne mediază unul de celălalt. Este toata truda și toxicitatea necesară pentru a produce și reproduce starea de hyper-alienare în care lâncezim. Este textura și forma acomodării la orice nivel al ierarhiei și dominației.” Prin urmare, opoziția față de tehnologie joacă un rol important în practica anarhoprimitivistă. Cu toate acestea, Freddy Perlman spune că „tehnologia nu e altceva decât arsenalul Leviatanului”, „colții și ghearele sale”. Anarhoprimitiviștii se opun astfel tuturor formelor de tehnologie (industrială), dar există dezbateri cu privire la importanța tehnologiei pentru dominație în civilizație. Ar trebui făcută o distincție între instrumente (sau implementări) și tehnologie. Perlman arată că popoarele primitive dezvoltă tot felul de instrumente și unelte, dar nu tehnologii : „obiectele materiale, peșterile și canoe-urile, bețele de săpat și pèreții, erau lucruri pe care individul le putea face, sau erau lucruri care, precum un perete, necesitau cooperarea mai multora cu o singură ocazie…Majoritatea uneltelor sunt antice, și surplusurile (materiale), (aceste unelte care se presupune că pot fi făcute posibile) au fost coapte de la primul răsărit, dar nu au dat naștere instituțiilor impersonale. Oamenii, viețuitoarele, dau naștere amândurora.” Uneltele sunt creații pe o scară mică, localizată, produsele fie ale indivizilor sau ale unor grupuri mici cu ocazii speciale. Prin urmare, ele nu dau naștere sistemelor de control și coerciție. Tehnologia, pe de altă parte, este produsul sistemelor sincronizate la scară largă de extracție, producție, distribuție și consum și astfel de sisteme își capăta propriul avânt și propria dinamică. Astfel, ele cer structuri de control și obediență la scară largă – ceea ce Perlman numește instituții impersonale. După cum Fifth Estate arăta în 1981 : „tehnologia nu este un simplu instrument pe care îl putem folosi după bunul nostru plac. Este o formă de organizare socială, un set de relații sociale. Are propriile sale reguli. Dacă ne vom angaja în folosirea ei, trebuie să-i acceptăm autoritatea. Mărimea enormă, interconexiunile complexe și stratificarea sarcinilor, care compun sistemele tehnologice moderne fac necesară comanda autoritariană și imposibilă luarea de decizii individuală și independentă.”

Anarho-primitivismul este un curent anti-sistemic : se opune tuturor sistemelor, instituțiilor, abstracțiunilor, artificialului, sinteticului, și mașinăriei, pentru că toate acestea întruchipează relații de putere (precum și dominație și distrugere a naturii). Anarho-primitiviștii se opun astfel tehnologiei și sistemului tehnologic, dar nu și folosirii instrumentelor și uneltelor (asta ar fi absurd !) în sensul indicat aici.

Cum rămâne cu medicina ?

Contrar părerii generale, viața înainte de civilizație nu era „urâtă, brutală și scurtă” ci de fapt, era sănătoasă, stabilă și plăcută. Populaţiile primitive aveau puține sau deloc probleme cu bolile până să vină în contact cu civilizația. În cele din urmă, anarho-primitivismul se referă în mare parte la vindecare – vindecarea rănilor care s-au deschis în indivizi, între oameni, și între oameni și natură, rănile care s-au deschis prin intermediul civilizației, prin putere, incluzând Statul, Capitalul și tehnologia. Filosoful german Nietzsche spunea că durerea, și modul în care este ea tratată, ar trebui să fie în centrul oricărei societăți libere și din acest punct de vedere, are dreptate. Indivizii, comunitățile și Pământul însuși au fost mutilate într-o măsură mai mare sau mai mică de către relațiile de putere ce caracterizează civilizația. Oamenii au fost mutilați psihologic dar și agresați fizic de boli. Asta nu înseamnă că anarho-primitivismul poate aboli durerea sau boala ! Totuși, cercetările au dezvăluit că multe boli sunt rezultatul condițiilor de trai civilizat, și că dacă aceste condiții ar fi distruse, atunci anumite tipuri de dureri sau boli ar putea să dispară. Cât privește restul acestora, o lume care plasează durerea în centrul său ar fi puternică în căutarea sa de a le alina cu medicamente. Cu toate acestea, tehnologia de vârf în schimbare, forma de medicină practicată în vest, bazată pe farmaceutice, nu este singura formă de medicină posibilă, există foarte multe metode naturale, pe bază de plante, de a trata boli, care ar putea înlocui tehno-„medicina” vestică. Chestiunea cu privire la alcătuirea medicinei într-un viitor anarho-primitivist depinde de ceea ce e posibil și ceea ce oamenii doresc, fără a compromite modurile de viață ale indivizilor din comunitățile libere, centrate pe ecologie. La fel ca pentru toate celelalte întrebări, nu există nici pentru aceasta un răspuns dogmatic.

Cum rămâne cu populația ?

O chestiune controversată, în special datorită faptului că nu există un consens printre anarho-primitiviști cu privire la acest subiect. Unii oameni susțin că reducerea populației ar fi necesară ; alții susțin că ar trebui pe baze ecologice și/sau să suțină tipul de viață prevăzut de anarho-primitiviști. George Bradford, în a sa How deep is deep Ecology ? susține că, controlul femeilor asupra reproducerii ar duce la o scădere a numărului populației. Viziunea personală a acestui scriitor este că populația ar trebui să fie redusă, pentru că nivelul curent al populației este nesănătos atât pentru oameni cât și pentru Pământ, dar că acest lucru va apărea printr-un proces natural – ex. atunci când oamenii mor, nu toți sunt înlocuiți, astfel numărul populației scăzând și în cele din urmă stabilizându-se. Anarhiștii au susținut de mult timp faptul că într-o lume liberă, presiunile sociale, economice și psihologice spre reproducere excesivă ar fi eliminate. Ar fi pur și simplu multe alte lucruri interesante de făcut care ar preocupa timpul oamenilor ! Feministele primitiviste susțin că femeile, eliberate de restrângerile de gen și de structura familiei, nu ar fi definite de capacitățile lor reproductive precum în societățile patriarhale, iar asta ar duce de asemenea la scăderea nivelurilor populației. Prin urmare, populația e foarte probabil să scadă, cu sau fără voia ei. La urma urmelor, după cum explică foarte clar Perlman, creșterea populației este doar un produs al civilizației : „o creștere constantă a numărului de oameni este la fel de persistentă precum Leviatanul însuși. Acest fenomen pare să existe doar printre ființele leviatanizate. Animalele precum și comunitățile umane din stare naturală nu își proliferează specia până în punctul în care să îi împingă pe toți ceilalți de pe suprafața pământului”. Un alt lucru important de menționat este faptul că forme sigure, umane, naturale de avort, precum remediile pe bază de plante, erau disponibile comunităților umane cu mult înaintea industrializării și civilizației. Astfel că nu există nici un motiv să credem că populația umană nu s-ar stabiliza o dată ce relațiile sociale leviatanice ar fi abolite, iar armonia comunitariană ar fi restabilită. Ignorați fanteziile ciudate diseminate de comentatori ostili ai anarhoprimitivismului care sugerează că nivelurile populației, prevăzute de anarhoprimitiviști ar trebui obținute prin decese în masă sau lagăre de tip nazist. Acestea sunt doar tactici de defăimare. Devotamentul anarho-primitiviștilor față de abolirea tuturor relațiilor de putere, inclusiv a Statului cu tot aparatul său administrativ și militar, și a oricăror partide sau organizări politice, înseamnă că astfel de măceluri orchestrate rămân atât o imposibilitate cât și un act pur și simplu oribil.

Cum ar putea fi adus un viitor anarho-primitivist în practică?

Întrebarea de 64 de mii de dolari ! (pentru a folosi o metaforă profund suspectă). Nu există reguli de tip tare și repede, nu există o schemă. Răspunsul cel mai simplu – văzut de unii ca fiind un semn de nehotărâre – este că forme de luptă apar în cursul insurecției. Asta e adevărat, dar nu neapărat foarte de ajutor ! Ideea este că anarho-primitivismul nu este o ideologie căutătoare de putere. Nu caută să captureze Statul, să ocupe fabricile, să câștige locuri în organizațiile politice, sau să ordoneze oamenilor. În schimb, vrea ca oamenii să devina indivizi liberi care să trăiască în comunități libere care sunt interdependente una de cealaltă și de biosfera pe care o locuiesc. Vrea, atunci, o transformare totală, o transformare a identității, a modurilor de viață, a modurilor de existență și de comunicare. Asta înseamnă că modurile încercate și testate ale ideologiilor căutătoare de putere pur și simplu nu sunt relevante pentru proiectul anarhist, care caută să abolească toate formele de putere. Astfel că noi forme de acțiune și existență, forme potrivite și corespunzătoare cu proiectul anarho-primitivist, trebuie să fie dezvoltate. Acesta este un proces continuu, astfel că nu există nici un răspuns ușor la întrebarea : Ce e de făcut ?. În prezent, mulți sunt de acord că, comunitățile de rezistență sunt un element important în anarho-primitivism. Cuvântul „comunitate” este jonglat zilele astea între tot felul de sensuri absurde (ex. „comunitate de afaceri”), în special datorită faptului că cele mai originale comunități au fost distruse de Capital și de Stat. Unii cred că dacă comunitățile tradiționale, deseori surse de rezistență față de putere, au fost distruse, atunci crearea de comunități de rezistență – comunități formate din indivizi ce au ca punct comun rezistența – sunt o modalitate de a recrea baze pentru acțiune. O veche idee anarhistă este cea conform căreia noua lume trebuie creată în interiorul carapacei celei vechi. Asta înseamnă că atunci când civilizația se va prăbuși (și crede-ți-mă, orice persoană rațională va ajunge la concluzia că civilizația, prin natura sa atât de destructivă, se va auto-distruge) – prin propria sa voință, prin eforturile noastre, sau printr-o combinație a celor două – va exista o alternativă ce va putea să-i ia locul. Acest lucru este foarte necesar din moment ce, în absența alternativelor pozitive, dezmembrarea socială cauzată de colaps ar putea foarte ușor să creeze nesiguranță psihologică și vacuum social, în care fascismul sau alte dictaturi totalitare ar putea înflori.

Pentru scriitorul de față, asta înseamnă că anarho-primitiviștii trebuie să dezvolte comunități de rezistență – microcosmosuri (în măsura în care reușesc) pentru un refugiu față de tortura ce urmează să vină – atât în orașe, cât și în afara lor. Aceastea trebuie să acționeze ca baze pentru acțiune (în special acțiune directă și sabotaj), dar și ca locuri de creare a noi moduri de gândire, comportament, comunicare, existență și așa mai departe, precum și a noi seturi de etică – pe scurt, o cultură eliberatoare complet nouă. Trebuie să devină locuri în care oamenii își pot descoperi adevăratele dorințe și plăceri, și prin vechea și buna idee anarhistă a faptei exemplare, să arate altora, prin puterea exemplului, că moduri de viață alternative sunt posibile și practice… Cu toate acestea, există multe alte posibilități care trebuie explorate. Tipul de lume prevăzut de anarho-primitivism este una nemaivăzută în experiența umană în ce privește scara și tipul de libertate anticipat…astfel că nu pot exista limite cu privire la formele de rezistență și de insurecție ce ar putea să vină. Tipurile de transformări vaste prevăzute vor avea nevoie de tot felul de gânduri și activități inovative.

Cum pot afla mai multe despre anarho-primitivism ?

Anti-Autoritarienii Anonimi, o rețea anarho-primitivistă, vă poate pune la dispoziție o listă de lecturi, informații și literatură despre activități anarhoprimitiviste precum și o listă de contacte pentru a vă pune în legătură cu alte grupuri anarho-primitiviste. Adresa lor este PO Box 11331 Eugene OR 97440. Puteți de asemenea citi textul lui Freddy Perlman Against His-story, Against Leviathan, cel mai important text anarho-primitivist, și textele lui John Zerzan, Elements of Refusal și Future Primitive, textul lui Bob Black Abolition of work, și cel al lui David Watson Against the Mega-machine :essays on the Empire and its enemies. Puteți urmări și publicația anarho-primitivistă Green Anarchist : For the Destruction of Civilization și publicațiile americane : Black Clad Messenger, Live Wild or Die ; Anarchy :A journal of desire armed ; Fifth Estate și Feral : a Journal towards Wildness.

Cum mă pot implica în anarho-primitivism ?

O modalitate ar fi să contactezi Anti-Autoritarienii Anonimi. Scrie-le și ei te pot ține la curent cu activitățile anarho-primitiviste curente. Unii oameni implicați în Earth First ! se văd pe sine ca fiind anarho-primitiviști, și merită contactați. Adresa lor este Earth First ! PO Box 1415, Eugene OR 97440. Puteți urmări de asemenea și ce au de spus cei de la Earth First ! din Londra despre anarho-primitivism. „Ideile primitiviste sunt de bază pentru mulți activiști ai Earth First (chiar dacă aceștia nu se intitulează primitiviști) iar accentul ar trebui acum pus pe atingerea unei acceptări la scară largă și a unei înțelegeri a filosofiilor primitiviste pentru a populariza viziunile propuse de anarho-primitiviști… Textul lui John Moore, „Primitivist Primer” este probabil cea mai bună introducere în subiect – mai ales pentru că este accesibil oamenilor pentru care mișcarea ecologică radicală este o noutate. Aceste și alte texte primitiviste ar trebui folosite atât pentru a informa cât și pentru a răspândi cât mai departe ideile – posibilitatea dezmembrării civilizației tehnoindustriale devenind astfel din ce în ce mai fezabilă… Constituirea de „comunități de rezistență”, așa cum le numește Moore, sau „microcosmosuri”, este un pas vital în direcția creării anarhiei verzi la nivel global și este ceva ce mișcarea Earth First ! plănuiște să implementeze în viitorul apropiat.” „Earth First !” și „primitivismul” sunt aproape inseparabile în termeni filosofici, astfel că textul aceste ar trebui citit și urmat de acțiune de cât mai mulți activiști posibil.

Sugestii de lectură :

Walden – Henry David Thoreau

Omul Unidimensional – Herbert Marcuse

Mirror of Production – Jean Baudrillard

Society against the State – Pierre Clastres

People without government : An anthropology of Anarchy – Harold Barclay

Stone Age Economics – Marshall Sahlins

Man the Hunter – Richard B. Lee & Irven Devore

In Search of the Primitive – Stanley Diamond

Green Rage : Radical Environmentalism and the Un-making of Civilization –Christopher Manes

Questioning Technology : A critical Anthology – editată de John Zerzan &

Alice Carnes

Against Civilization : Readings and Reflections - editată de John Zerzan

In the absence of the Sacred : The Failure of Technology and the Survival of the Indian Nations – Jerry Mander

Rebels against the Future : the Luddites and their War on the Industrial Revolution – Kirkpatrick Sale

In defense of Luddism – David Noble

Societatea industrială si viitorul său – manifestul lui Unabomber

Tirania ceasului - George Woodcock

(acesteseu a fost publicat pentru prima oară în War Comentary-ForAnarchism, la mijlocul lui martie 1944)

Societatea existentă în vest nu se diferenţiază prin nici o privinţa atât de profund faţă de societăţile timpurii, fie din Europa sau din Vest, aşa cum o face prin concepţia asupra noţiunii de timp. Pentru vechii chinezi şi greci, pentru păstorii arabi sau ţăranii mexicani de astăzi, timpul este reprezentat de procesele ciclice ale naturii, de succesiunea zilelor si nopţilor, de trecerea de la un anotimp la altul. Nomazii şi fermierii au măsurat, şi încă măsoară ziua de la răsărit până la apus iar anul în funcţie de perioada însămânţărilor şi a culegerii recoltei, de căderea frunzelor şi topirea gheţii pe râuri şi lacuri. Fermierul muncea în concordanţă cu forţele naturii, meşteşugarul muncea atât timp cât credea el că este necesar pentru a-şi perfecţiona produsul. Timpul era privit ca un proces natural şi oamenii nu erau interesaţi de măsurarea lui cu exactitate. Din acest motiv, civilizaţii foarte dezvoltate în alte privinţe aveau totuşi cele mai primitive metode pentru a măsura scurgerea timpului: clepsidra cu nisip sau apă, cadranul solar, nefolositor în zilele întunecate, şi lumânarea sau lampa, a căror rest ne-ars de ceară sau ulei indica orele. Toate aceste dispozitive erau aproximative şi inexacte şi deseori deveneau imprevizibile din cauza vremii sau a lenei supraveghetorului. Nicăieri în lumea veche sau medievală nu a existat mai mult de o mică minoritate de oameni preocupaţi de măsurarea timpului în termenii unei precizii matematice.

Cu toate acestea, omul modern din Vest trăieşte într-o lume care funcţionează în conformitate cu simbolurile mecanice şi matematice ale timpului măsurat de ceas. Ceasul îi dictează mişcările şi îi inhibă acţiunile. Ceasul transformă timpul dintr-un proces al naturii într-o marfa ce poate fi măsurată, cumpărată si vândută precum săpunul şi stafidele. Şi pentru că fără nişte mijloace de măsurare exactă a timpului, capitalismul industrial nu s-ar fi putut dezvolta şi nu ar fi putut să continue să exploateze muncitorii, ceasul reprezintă un element de tiranie mecanică în viaţa oamenilor moderni, mai puternic decât orice exploatator individual uman sau orice altă maşinărie. Este important să urmărim procesul istoric prin care ceasul a influenţat dezvoltarea socială a civilizaţiei europene moderne.

Este un fapt frecvent în istorie ca o cultură sau civilizaţie să dezvolte un dispozitiv care mai târziu va fi folosit pentru distrugerea sa. Vechii chinezi, de exemplu au inventat praful de puşcă, care a fost dezvoltat de experţii militari din Vest, şi în cele din urmă a dus la distrugerea civilizaţiei chineze de către puternicii explozibili ai războiului. În mod similar, realizarea supremă a ingeniozităţii meşteşugarilor din oraşele medievale ale Europei, a fost inventarea ceasului mecanic, care prin schimbarea radicală a conceptului de timp, a asistat creşterea capitalismului exploatator şi distrugerea culturii medievale.

Prin tradiţie, ceasul a apărut în secolul al XI-lea, sub forma unui mecanism ce făcea clopotele să bată la intervale regulate de timp în mânăstiri, care prin viaţa strictă pe care le-o impunea locatarilor, erau echivalentul social din Evul Mediu al fabricilor din ziua de azi. Totuşi, primul ceas autentic a apărut în secolul al XIII-lea şi abia în secolul al XIV-lea ceasurile au devenit ornamente obişnuite pentru clădirile publice din oraşele Germaniei.

Aceste ceasuri timpurii, ce funcţionau pe bază de greutăţi nu erau foarte precise, şi abia în secolul al XVI-lea a fost obţinută o precizie remarcabilă. În Anglia spre exemplu, ceasul de la Hampton Court, fabricat în 1540, este considerat a fi primul ceas precis din ţară. Însă chiar şi precizia ceasurilor din secolul al XVI-lea este relativă, deoarece erau dotate doar cu ace ce indicau ora. Ideea de a măsura timpul în minute şi secunde a fost preocuparea matematicienilor timpurii încă din secolul al XIV-lea, dar abia inventarea pendulului în 1657 a oferit destulă precizie pentru adăugarea minutarului, iar secundarul nu a fost adăugat până în secolul al XVIII-lea. Trebuie avut în vedere că aceste două secole au fost cele în care capitalismul s-a răspândit în asemenea grad, încât a fost capabil să profite de revoluţia industrială a tehnologiei pentru a-şi impune dominaţia asupra societăţii.

Aşa cum a evidenţiat Lewis Mumford, ceasul reprezintă maşina-cheie a erei maşinăriei, atât pentru influenţa pe care o are asupra tehnologiei, cât şi pentru influenţa asupra obiceiurilor oamenilor. Din punct de vedere tehnologic, ceasul a fost prima maşinărie cu adevărat automată care a devenit importantă în viaţa oamenilor. Înainte de această invenţie, maşinăriile obişnuite erau de aşa natură încât funcţionarea lor depindea de o forţă externă şi nesigură, precum forţa musculară a oamenilor sau animalelor, a apei sau a vântului. Este adevărat că grecii inventaseră o serie de maşini automate primitive, dar acestea erau folosite, precum motorul cu aburi a lui Hero, pentru a obţine efecte  „supranaturale” în temple sau pentru amuzamentul tiranilor oraşelor Levantine. Însă ceasul a fost prima maşinărie automată ce a obţinut o importanţă publică şi o funcţie în societate. Fabricarea ceasurilor a devenit industria din care oamenii au învăţat elementele fabricării maşinăriilor şi au obţinut îndemânarea tehnologiei necesară producerii maşinăriilor complicate ale revoluţiei industriale.

Ceasul a avut o influenţă mult mai radicală asupra societăţii decât orice altă maşinărie ducând la regularizarea şi înregimentarea vieţii necesare pentru obţinerea cu rezultate maxime a unui sistem industrial exploatator. Ceasul a oferit mijloacele prin care timpul -un concept atât de evaziv - încât nici o filozofie nu i-a stabilit încă natura-poate fi măsurat în mod concret prin formele mai tangibile ale suprafeţei oferite de circumferinţa unui cadran de ceas. Timpul ca durată nu a mai fost luat în seamă, iar oamenii au început să vorbească şi să gândească despre „lungimi” de timp, aşa cum ar fi vorbit despre lungimea unei bucăţi de pânză. Aşa că, timpul fiind acum măsurabil în simboluri matematice a ajuns să fie privit ca o marfă care poate fi cumpărată şi vândută la fel ca orice altă marfă.

Noii capitalişti, în special, au devenit foarte conştienţi de timp. Timpul, aici reprezentând truda muncitorilor, era privit de ei aproape ca şi cum ar fi fost principala materie primă a industriei. „Timpul înseamnă bani” a devenit unul din sloganele-cheie ale ideologiei capitaliste, iar metronomul a devenit cel mai important dintre noile tipuri de oficialităţi introduse de distribuţia capitalistă.

În primele fabrici, patronii mergeau atât de departe încât îşi manipulau ceasurile sau făceau ca fluierele din fabrică să se declanşeze la timp greşit pentru a le fura angajaţilor puţin din această nouă marfă valoroasă. Mai târziu aceste practici au devenit mai puţin frecvente dar influenţa ceasului a impus o regularitate asupra vieţii majorităţii oamenilor ce nu a fost cunoscută mai înainte decât în mânăstiri. De fapt, oamenii au devenit ca nişte ceasuri trăind după o regularitate repetitivă ce nu se aseamănă deloc cu viaţa ritmică a unei fiinţe din natură.

Oamenii au devenit, aşa cum spunea expresia victoriană „precişi ca mecanismul unui ceas.” Numai în zonele rurale, unde viaţa oamenilor era încă influenţată de ciclul vieţii animalelor şi plantelor, precum şi de forţele naturii, o mare parte a populaţiei nu a sucombat în faţa ticăitului mortal al monotoniei.

La început, această noua viziune asupra timpului, această noua regularizare a vieţii, le-a fost impusă forţat săracilor de către stăpânii posesori de ceasuri. Sclavul din fabrică reacţiona trăind în timpul său liber cu o iregularitate haotică ce caracterizează bodegile înecate de gin ale industrialismului secolului al XIX-lea. Oamenii îşi căutau refugiul în lumea atemporală a băuturii sau a inspiraţiei Metodiste. Însă treptat ideea de regularitate s-a adâncit printre muncitori. Religia şi morala secolului al XIX-lea au contribuit la proclamarea păcatului de a „pierde timpul”. Introducerea ceasurilor produse în masa în anii 1850 a răspândit conştiinţa timpului pentru cei ce anterior abia reacţionau la stimulul deşteptătorului sau a fluierului din fabrică. În biserici şi în şcoli, în birouri şi în ateliere, punctualitatea era prezentată ca fiind cea mai mare dintre virtuţi.

Din această dependenţă slugarnică faţă de timpul mecanic, care s-a răspândit înşelătoare în fiecare clasă socială în timpul secolului al XIX-lea, s-a născut înregimentarea demoralizatoare a vieţii ce caracterizează munca din fabricile de azi. Cel care nu se conformează va trebui să facă faţă dezaprobării societăţii şi mizeriei pe plan economic. Dacă întârzie la fabrică, muncitorul îşi va pierde slujba, sau chiar va ajunge la închisoare în ziua de azi (*1944-în timpul introducerii programului de război). Mesele pe fugă, dimineţile şi serile pierdute în trenuri şi autobuze, constrângerea de a munci conform unor orare, toate contribuie la probleme digestive şi nervoase, la distrugerea sănătăţii şi scurtarea vieţii.

Nici înşelătoria financiară a regularităţii nu duce pe termen lung la eficienţă mai mare. Într-adevăr, calitatea produsului este de obicei mult mai slabă pentru că patronul, ce priveşte timpul ca pe o marfă pentru care trebuie să plătească îl forţează pe operator să menţină o asemenea viteză, încât munca lui va fi în mod sigur de mântuială. Criteriul devine cantitatea în locul calităţii, plăcerea este îndepărtată din muncă, iar muncitorul la rândul său, urmăreşte ceasul, preocupat doar de vremea în care va putea evada în puţinul şi monotonul timp liber ce caracterizează societatea industrializată, ajungând să îşi „omoare timpul” îndopându-se cu atât divertisment mecanizat şi programat (cinema, radio, ziare) cât îi permite salariul şi oboseala. Numai dacă îşi asumă riscurile unei vieţi în voia sorţii sau dacă se bazează pe inteligenţa sa, un om fără bani ar putea să evite să trăiască ca un sclav al ceasului.

Problema ceasului este în general, similară cu cea a oricărei maşinării. Timpul mecanic este folosit ca un mijloc de coordonare a activităţilor într-o societate cu un grad ridicat de dezvoltare, aşa cum o maşinărie este folosită ca un mijloc de a reduce munca inutilă la minim. Amândouă sunt valoroase pentru contribuţia pe care o aduc la funcţionarea societăţii, şi ar trebui folosite în scopul de a-i ajuta pe oameni să coopereze în mod eficient, şi să elimine truda monotonă şi confuzia socială. Dar nici nu ar trebui să domine vieţile oamenilor aşa cum o fac acum.

În prezent funcţionarea ceasului dictează tempo-ul vieţii oamenilor - ei au devenit servitorii conceptului de timp, pe care chiar ei l-au creat, şi de care sunt înfricoşaţi, precum Frankenstein de propriul monstru. Într-o societate liberă şi sănătoasă o asemenea dominare a funcţiilor omului de către ceas ori altă maşinărie nu ar intra în discuţie. Dominarea omului de către propria creaţie este chiar mai ridicolă decât dominarea omului de către om. Timpul mecanic îşi va redobândi adevărata funcţie, aceea de mijloc de coordonare si referinţă, iar oamenii se vor întoarce la o vedere echilibrată a vieţii eliberate de venerarea ceasului. Libertatea absolută implică eliberarea de tirania abstracţiilor, atât cât şi de conducătorii umani.