Ovidiu Hurduzeu in Cotidianul - Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (II)

În România, a fi la putere conferă marele avantaj de a debita pe toate canalele media orice îţi trece prin cap, fără teamă de consecinţe. Neexistând, în mainstream, o structură informaţională independentă – cele câteva excepţii nu fac decât să confirme regula –, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţi rămâne în general fără replică şi se plimbă prin spaţiul audio-vizual ca printr-un sat fără câini.
Cum neadevărul nu doare când eşti la guvernare, un decident politic, domnul Liviu Dragnea, a declarat la ProTV, într-o discuţie despre gazele de şist, că „ar putea să vină venituri din pământ, dar nu ne lasă oamenii din Pungeşti. Cei 200 de oameni din Pungeşti nu-i lasă pe ceilalţi 20 de milioane să ne dezvoltăm“. După părerea domnului Dragnea, cei 200 de ţărani sunt manipulaţi de nimeni alţii decât preotul din sat şi ONG-urile din Vaslui. „Cetăţenii din Pungeşti şi cei care îi ajută pun presiune pe 20 de milioane de români“, a mai declarat domnul Dragnea, reamintindu-ne – pentru a câta oară? – că susţine „categoric, categoric“ exploatarea gazelor de şist.
Nu ştiu câtă presiune pun un preot, câteva ONG-uri şi câteva sute de ţărani pe poporul român pentru a-l face să renunţe la o asemenea „binefacere“. Cunosc însă foarte bine – şi ar trebui să o ştie întreaga ţară – la câtă (re)presiune şi intimidare sunt supuşi zilnic cei care îndrăznesc să se opună. Orice abuz este justificat în numele „dezvoltării" pe bază de şisturi, aşa cum, pe vremea comunismului, orice nemernicie putea fi făcută în numele „construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Modelul „dezvoltării“ nu mai vine de la Moscova, CAER, sau Cabinetul 2 al Elenei Ceauşescu, ci din birourile companiilor de petrol şi gaze sau ale firmelor de minerit cu cianuri al căror model extractiv România se angajează să-l ducă la împlinire: „Guvernul României caută surse pentru dezvoltare. Cel puţin guvernul actual nu doreşte ca România sa fie transformată într-o grădină botanică“.
Domnul Liviu Dragnea şi actualul guvern nu doresc o Românie grădină botanică, probabil pentru a se diferenţia radical de „eco-anarhisto-legionarii“ care manifestau pe străzile Capitalei cu banerul „România, Grădina Maicii Domnului”. Opţiunea lor „categorică“ este dezvoltarea pe bază de şisturi: „Daca exploatăm gazele de şist, preţul în România va scădea, industria va deveni mult mai competitivă, vor apărea locuri de muncă şi economia se va dezvolta. Aşa s-a întamplat în America. De câţiva ani America are un preţ foarte mic la gaze naturale şi industria este foarte competitivă pentru că au costuri mai mici“.
Oare chiar „aşa s-a întâmplat în America“? Hai să privim mai îndeaproape cum stau lucrurile peste ocean.
„De câţiva ani, America are un preţ foarte mic la gazele naturale“. Informaţia este doar parţial corectă. „Volatilitatea preţurilor“ este sintagma adecvată pentru a caracteriza situaţia reală de pe piaţa gazului din SUA. În cartea sa „Too Much Magic”, reputatul analist James Howard Kunstler descrie consecinţele dramatice ale acestei volatilităţi: „Preţurile la gazul natural din SUA au crescut şi s-au prăbuşit de patru ori între 2000 şi 2009... Creşterea preţurilor nu a putut să atenueze povara financiară creată prin darea în funcţiune a 20 de mii de sonde într-o perioadă de zece ani. La gazele de şist, fiecare sondă de fracturare costă între trei şi zece milioane de dolari (forare şi exploatare prin fracturare hidraulică). Trebuie luat în considerare şi răspunsul economiei la oscilaţiile de preţ, de la 2 USD la 13 USD pe parcursul celor zece ani. Sub 8 dolari companiile nu ar putea să facă profit de pe urma noilor exploatări de gaz de şist. Peste 8 dolari, familiile americane nu şi-ar mai permite să-şi încălzească gospodăriile... Dacă ţinem cont de oscilaţia bezmetică a preţurilor, în contextul creşterii datoriilor companiilor care practică fracturarea hidraulică, exploatarea gazelor de şist ne apare, în cel mai bun caz, ca fiind marginal profitabilă din punct de vedere comercial“.
Câte zeci de mii de sonde de fractuare hidraulică ar trebui să împânzească România pentru ca întreaga afacere să fie „marginal profitabilă“? Care firmă de peste Ocean, pradă unei porniri sinucigaşe, s-ar îndatora la sânge pentru a putea vinde românilor gaz de Pungeşti la „un preţ foarte mic“?!
Să aruncăm o privire asupra celeilalte gogoaşe mult mediatizate, crearea locurilor de muncă. În cartea „Ulei de şarpe” (traducerea în limba română este în curs de apariţie la editura Logos din Bucureşti), Richard Heinberg prezintă situaţia reală: „Mercenarii industriei precum Daniel Yergin citează deseori locurile de muncă drept unul dintre principalele foloase pe care le are America de pe urma fracturării. Totuşi... în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă, istoricul real al fracturării este mult mai modest. Studiile finanţate de industrie includ profesii precum stripteuzele şi prostituatele în totalul noilor slujbe create¹. Începând cu 2003², locurile de muncă pentru cei care lucrează efectiv în industria de petrol şi gaze s-au cifrat la mai puţin de a douăzecea parte dintr-un procent din piaţa muncii americane, potrivit US Bureau of Labor Statistics. Când slujbele sunt legate de fracturare, ele dispar pe măsură ce zăcământul este saturat de sonde şi producţia intră în declin. Într-o notă analitică din «Capital Economics» (aprilie 2013), Paul Dales demonstra că boom-ul petrolului şi gazului de şist nu a oferit în ultimii ani decât un impuls economic minor economiei Statelor Unite: «Din iunie 2009, volumul extracţiei de petrol şi gaz a crescut cu 24%. În aceeaşi perioadă, producţia de echipament minier a crescut cu 47%, iar serviciile miniere ajutătoare, care includ forajul pentru petrol şi gaze, au crescut cu 50%... Dar această creştere explică doar o mică parte a redresării economice. Să admitem că ea ar fi responsabilă pentru o cincime din creşterea de 18,3% a producţiei industriale totale. Dat fiind că sectoarele legate de petrol şi gaz reprezintă doar 2,5% din PIB, contribuţia lor este doar de 0,6% din creşterea de 7,6% a PIB-ului»“³.
Dacă la nivel naţional gazul de şist nu a produs mult visata redresare economică, să fi „explodat" economia americană la nivel local? La ce-ar trebui să se aştepte Bârladul şi Pungeştiul în lumina experienţei comunităţilor locale din SUA? Ne lămureşte, în această privinţă, tot Richard Heinberg: „În timpul boom-ului fracturării, autorităţile locale trag foloase temporare datorită veniturile mai mari obţinute din impozite. Dar costurile legate de repararea drumurilor avariate – uneori cifrate la milioane de dolari – pot depăşi avantajele de scurtă durată. În 2012, statul Texas a colectat impozite în valoare de 3,6 miliarde de dolari de pe urma petrolului şi gazului produs pe teritoriul său (atât de la sonde convenţionale cât şi de la cele care operează în zăcămintele de şist). În acelaşi an, însă, Departamentul de Transporturi al statului Texas a estimat că pagubele provocate drumurilor de către operaţiunile de foraj se ridică la 4 miliarde de dolari. Din 2009, Arkansas-ul a colectat impozite în valoare de aproximativ 182 de milioane de dolari, dar costurile provocate drumurilor sunt estimate la 450 de milioane. Drumuri menite să dureze 20 de ani au nevoie de reparaţii majore după doar 5 ani datorită permanentului du-te-vino de vehicule cu gabarit mare care transportă echipament şi apă la şi de la sondele de fracturare“⁴. Este naiv să credem că exploatarea gazului de şist va conduce la renaşterea economică a unor zone sărace din România. Deborah Rogers, în raportul ei „Şistul şi Wall Street-ul”, arată fără nici un echivoc adevărata misiune a companiilor de petrol şi gaze: să extragă hidrocarburi cât mai ieftin şi mai eficient posibil şi să le vândă la preţul cel mai mare care poate fi obţinut. Aceste companii „nu sunt în business pentru a proteja mediul înconjurător, pentru a salva ferma de familie sau pentru a scoate din recesiune economică zonele sărace. Dacă din întâmplare aceste lucruri se întâmplă, ele sunt pur şi simplu periferice faţă de misiunea principală a acestor companii“⁵.
Ar mai fi multe alte argumente împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică, mai ales în contextul românesc. Cele prezentate sper să fie totuşi suficiente pentru a convinge cititorul că ne confruntăm cu un potenţial dezastru.
Rămâne întrebarea. Cum ne „dezvoltăm?“. În mod frecvent, problema „dezvoltării“ apare pe buzele politicienilor români doar atunci când „dezvoltarea“ gravitează în jurul unor învârteli mai mici sau mai mari care le umflă buzunarele. Se pare că în prezent „dezvoltare“ înseamnă exclusiv cianurarea şi fracturarea hidraulică a României. De îndată ce va dispărea puterea infracţională care susţine astfel de proiecte distructive, va dispărea brusc şi modelul extractiv de dezvoltare.
Cum ar arăta o dezvoltare firească, sustenabilă, adaptată condiţiilor României secolului al XXI-lea? Ar fi multe de spus în această privinţă. Cum „decidenţii politici“ români par să plece urechea doar la ce spun străinii, prefer să-l citez din nou pe Richard Heinberg. Iată cum încheie prefaţa la ediţia românească a cărţii „Ulei de şarpe”: „Trebuie să respingem afirmaţia că exploatarea gazelor şi ţiţeiului de şist prin fracturare hidraulică este cea mai bună speranţă pe care o are Europa (şi România) pentru a menţine o economie incapabilă să depăşească tiparele ei energetice de până acum. De fapt, mai devreme sau mai târziu, toate naţiunile lumii se vor confrunta cu realitatea: declinul carburanţilor fosili, scăderea cantităţii de energie disponibilă şi, prin urmare, o economie care se va restrânge. Decât să încercăm să blocăm acest viitor inevitabil, extrăgând şi arzând combustibili fosili care sunt tot mai scumpi şi din ce în ce mai dăunători pentru mediul înconjurător, trebuie să începem de pe acum să construim o economie post-creştere, funcţională, bazată pe energie regenerabilă – o economie menită să satisfacă nevoile oamenilor şi să protejeze natura. În acest context, activele cele mai valoroase ale României s-ar putea să nu fie gazul natural, ci solul (cernoziomul, cel mai fertil sol din lume), uriaşele sale pături acvifere, rămase în mare parte intacte, apele minerale, biodiversitatea şi bogăţia patrimoniului cultural. În natură şi cultură – nu în eforturile de a menţine şi extinde o economie fundamental nesustenabilă, bazată pe carburanţi fosili – se vor regăsi împlinite speranţele noastre cele mai bune şi mai realiste pentru un viitor omenos, cu şanse de supravieţuire“.
Cuvintele şi clarviziunea sunt ale unui american. Oamenii politici români sunt şi ei, ce-i drept, buni de gură, dar clarviziunea nu pare a-i caracteriza. „Înţepeniţi în proiect“, nu pot (sau nu vor) se renunţe la modelul societăţii bazate pe arderea combustibililor fosili. Aşa cum arătam în primele rânduri ale acestui articol, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţii noştri rămâne în general fără replică şi nepedepsită. Să ne trăiască şi să se pricopsească!

Ovidiu Hurduzeu

---

1 Deborah Rogers, “PA Jobs Numbers Poor in Spite of Marcellus Shale,” Energy Policy Forum, February 4, 2013, http:// www.frackcheckwv.net/ 2013/ 02/ 11/ low-job-count-in-pa-marcellus-shale-development/.
2 Deborah Rogers, “Shale and Wall Street,” Energy Policy Forum, February 2013. Data from U.S. Bureau of Labor Statistics, posted May 8, 2012, http://data.bls.gov/timeseries/CES1021100001?data_tool = XGtable.
3 Brad Plumer, “The US Oil and Gas Boom Has Had a Modest Economic Impact — So Far,” Washington Post, April 23, 2013, http:// www.washingtonpost.com/ blogs/ wonkblog/ wp/ 2013/ 04/ 23/ the-oil-and-gas-boom-has-had-a-surprisingly-small-impact-on-the-u-s-economy/.
4 Deborah Rogers, “Externalities of Shales: Road Damage,” Energy Policy Forum (blog), April 1, 2013, http:// energypolicyforum.org/ 2013/ 04/ 01/ externalities-of-shales-road-damage/.
5 Deborah Rogers, “Shale and Wall Street: Was the Decline in Natural Gas Prices Orchestrated?” Energy Policy Forum, February 2013, http:// shalebubble.org/ wall-street/.

Ovidiu Hurduzeu în Cotidianul: Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (I).

Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie... Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)

Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică, scrie Ovidiu Hurduzeu în www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc" declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est". Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc" va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic" (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională.

Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe". Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică".

Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe", guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui... comică. Iată ce scria revista "Forbes" în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură".

Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la "Forbes", dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. "South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei", consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are" socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.

Nu are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe" pentru vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani", căci îl avem noi înşine din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional): stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.

Ceea ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării oricâte hălci ar vrea.

Pentru a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie mai întâi „fracturate" prin injectarea, la mare presiune, a unei cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv). Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6 sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei.

S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulică.)

Gogoaşa „independenţei faţă de gazul rusesc" nu oferă totuşi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul „revoluţiei gazelor de şist" din SUA.

În esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1) gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?" (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România" (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea României" (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate).

Mioritica „revoluţie a gazului de şist" se anunţă a fi o glumă macabră, un act de sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate „revoluţia gazului de şist" din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrăjire a „miracolului american".

Cei „o sută de ani de gaz natural" din SUA sunt meniţi să umfle o nouă bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde (la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri bituminoase).

Se pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist" este paiul de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist, precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În cartea "Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation" (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru". Chiar dacă „nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie", remarcă acelaşi autor în articolul "Timpul închipuirilor", „restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor Unite".

Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din nou iluziile şi speranţele false.

Scăderea îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din punct de vedere comercial.

Iată cum descrie Richard Heinberg, în cartea "Ulei de şarpe", începuturile „revoluţiei gazelor de şist": „Companii mici şi mijlocii au împânzit zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri. Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter (care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»".

„Revoluţia şisturilor" este o „bonanza temporară" (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt şi prăbuşire". S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei" să se stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton" de la legea federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe... secrete?)

Dar nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar... atenţie! nu din vânzarea gazului ci din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste cap"1.

Dacă afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.

Exploatarea gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică rămasă celebră a personajului Regina Roşie din "Alice în Ţara din Oglindă" de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi în acelaşi loc"). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de 63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit a fi sărace în „locuri dulci" (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de şist", Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!

Sindromul Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.

Să ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi până peste cap". Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului de şist". În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.

Adevărul, de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de şist. Într-un articol de investigaţie din "New York Times"(„După boom-ul gazului de şist", 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare" i-a forţat pe fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company".

În raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea preţurilor la gazul natural?"2, Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita „co-dependenţă" toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor". Când preţul gazului natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelaşi „pachet" zone fără rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice".

*

Majoritatea analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin. „Revoluţia" se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă poveste.

România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.

OVIDIU HURDUZEU este scriitor şi critic social, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA.

________________________________________

[1] "ExxonMobil: 'We're Losing Our Shirts'," gCaptain (blog), June 27, 2012, http:// gcaptain.com/ exxonmobil-were-losing-shirts/.

[2] Deborah Rogers, "Shale and Wall Street," http:// shalebubble.org/ wp-content/ uploads/ 2013/ 02/ SWS-report-FINAL.pdf.

Supraomul si Unabomber - John Zerzan ( Eseu aparut in volumul ''Twilight of the Machines''2008).

   Nascuti la o distanta de o suta de ani, vietile lui F. Nietzsche si a lui T. Kaczynski contin cateva paralele importante. Amandoi au refuzat cariere academice extrem de promitatoare: Nietzche in filozofie; Kaczynski in matematica. Amandoi au incercat sa aibe o viata cat mai solitara. '' Filozofia asa cum am inteles-o si am trait-o pana in ziua de azi, este o viata traita voluntar in gheata si in varfuri de munti''a spus Nietzsche in Ecce Homo. Pentru Kaczynski, gheata si muntii inalti au fost mai mult o descriere literala, avand in vedere anii petrecuti in cabana sa din muntii Montanei.
   Leslie Chamberlain (Nietzsche in Turin,1996) a descris viata lui Nietzsche ca fiind ' 'Fara dumnezeu, fara slujba, fara nevasta si fara casa''. Kaczynski a avut o viata mai relaxata dar aceasta caracterizare il descrie foarte bine si pe el. Amandoi au fost catastrofali in relatiile cu femeile, si nu au fost interesati de conditia ei in societate. Amandoi au fost amenintati deseori de boli si greutati. Amandoi au fost tradati de unicele lor rude: Nietzsche de catre sora lui, Elizabeth, care ia alterat lucrarile intr-un moment in care el se afla in imposibilitatea de a opri acest lucru; Kaczynski de catre fratele sau care la tradat FBI-ului.
  Conceptul central al lui Nietzsche a fost dorinta de putere. Ideea cea mare a lui Kaczynski a fost procesul puterii.
  Amandoi aclamau puterea si atacau mila: Nietzsche si a sa critica a crestinatatii pe care o numea ''moralitatea sclavilor'', Kaczynski ataca stangismul ca fiind o proiectie a propriilor slabiciuni.
  Amandoi au dezvoltat o psihologie morala, cu toate ca Kaczynski nu sa limitat doar la una.
  Analiza lui Nietzsche se regaseste in interiorul culturii. Incercarea lui pentru regenerarea spiritului uman si a indeplinirii dorintelor individuale este una in mod esential estetica. Arta inlocuia in mare parte pe dumnezeu, in viziunea sa. Viziunea artistica post-crestina este trasatura despre care  Dyonisus a spus ca fiind ''reevaluarea valorilor.'' ''Ceea ce conteaza cel mai multe...este intotdeauna cultura'' (Twilight of Gods).
   Nu se poate pune la indoiala credinta lui Nietzsche in ierarhie, justificarile pe care el le gasea rangului si exploatarii. In schimb, viziunea lui Kaczynski a fost una anarhista in care el descria comunicati libere, descentraizate pana la cel mai mic nivel.
  Kaczynski la fel ca si Nietzsche dorea ca virilitatea sa domine decadenta dar vedea acest fapt implinit numai cu ajutorul schimbarilor sociale. In ''Dincolo de bine si rau'', Nietzsche a blamat ''democratizarea Europei'', pentru ca a receptionat-o ca pe o mentalitate de turma. In ISAIF*, Kaczynski a preconizat ca o schimbare mult mai adanca decat cea politica este necesara pentru ca viata individuala sa fie libera si indestulatoare. A inteles logica vietii in societetatii industriale ca fiind un obstacol si a cerut-militat pentru distrugerea ei.  Pentru el, felul in care fiecare zi era experimentat, era de o mai mare importanta decat valorile abstracte si expresia estetica. Deci, Nietzsche si Kaczynski  vad criza valorilor morale intr-un mod diferit. In special cand a descris personalitate lui Zarathustra, Nietzsche precizeaza ca rascumpararea personala sa fie facuta ca un act de vointa. Kaczynski nu depaseste contextul de baza al individului, fortele care ii distrug/formeaza viata.
  Nietzsche si-a scris teoriile avand ca obiect de studiu cultura germana; exemplu: Wagner. Kaczynski a analizat miscarea si consecintele unei societatii artificiale si din ce in ce mai sufocante.
  Nietzsche a afirmat existenta spiritului in carti ca Humans, All to Humans, Daybreak, The Gay Science, numai ca sa chestioneze dupa aceea existenta liberului arbitru in alte texte. Kaczynski a aratat ca autonomia individului este problematica in societatea moderna si drept urmare, asta este problema aceste societati.
  Amandoi sunt vazuti ca niste nihilisti de catre multi.
  Etica post-modernista il aclama pe Nietzsche si il ignora pe Kaczynski-in mare parte pentru ca Nietzche nu critica fundamentele societatii iar Kaczynski o face.
  Pentru postmodernism, EU-ul este doar un produs, un venit, nimic mai mult decat un efect de suprafata. Nietzsche a fost acela care a implementat aceasta idee (cunoscuta si ca ''moartea subiectului''), care poate fi gasita in multe dintre scrierile sale.
  Kaczynski a exprimat ca omul inca poseda o autonomie si a aratat ca individul nu este inca exterminat. Cineva poate sa deplanga disparitia autonomiei individuala si sa decada intr-o pasivitate postmodernista si cinica, sau sa diagnosticheze conditia indivizilor in aceea societate si sa o schimbe, asa cum a facut Kaczynski.
  Das Umberhagen in der Kultur de Freud tradusa in 1920 sub numele de ''Civilization and its Discontents'', poate se citit mai usor  ca '' ce ne face sa ne simtit atat de neconfortabil in fata culturii''. Nietzche niciodata nu si-a pus problema culturii insasi. Kaczynski a aratat de ce industrialismul, cultura sa distrugatoare, trebuie sa fie depasit pentru ca sanatatea si libertatea sa existe.


Eseu aparut in volumul ''Twilight of the Machines''2008.

ISAIF= Industrial Society and Its Future de Theodore J Kaczynski aka The Unabomber

Corabia nebunilor - Theodore J. Kaczynski

Corabia nebunilor - Theodore J. Kaczynski

(de Ted Kaczynski, extras din cartea lui Ovidiu Hurduzeu, Unabomber, prin amabilitatea Editurii Logos: http://www.logos.tm.ro/carte.php?id=87)

A fost odată o corabie al cărei căpitan şi ai cărei secunzi, crezându-se atotştiutori în meşteşugul marinăresc, şi-au zis că pot depăşi orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât şi-au pierdut minţile. Au cârmit corabia spre nord şi-au mers, şi-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri şi banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi şi noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.

Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii şi echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Au început să se certe între ei, plângându-se de condiţiile în care trăiau.

— Să fiu al naibii, spunea un bătrân lup de mare, dacă asta nu-i cea mai păcătoasă călătorie pe care am întreprins-o vreodată. Puntea e un patinoar de atâta gheaţă; când sunt de cart vântul mă taie ca un cuţit, iar degetele îmi îngheaţă pe parâme. Şi toate astea pentru 5 şilingi amărâţi pe lună.

— Dumneata te plângi? sări o pasageră. Nu pot să dorm noaptea de frig. Femeile primesc mai puţine pături decât bărbaţii. Nu-i corect!

— Chingado! Nu câştig decât jumătate din salariul unui gringo. Ca să rezişti în climatul ăsta e nevoie de hrană multă, iar eu nu primesc porţia care mi se cuvine; un gringo primeşte întotdeauna mai mult. Dar lucrul cel mai rău e că mi se dau ordine în engleză, şi nu în spaniolă.

— Nimeni nu are mai multe motive să se plângă decât mine, interveni un marinar amerindian. Dacă feţele palide n-ar fi luat cu japca pământurile străbunilor mei nici că m-aş fi îmbarcat pe corabia asta… să fiu nevoit acum să înfrunt vânturile arctice. M-aş fi aflat acum într-o canoe, vâslind pe un lac liniştit. Merit o despăgubire. Măcar de m-ar lăsa căpitanul să organizez niscai partide de barbut, să scot şi eu un ban…

— Ieri, secundul m-a făcut „ciochist“. Cred că am dreptul să sug pixul fără să fiu etichetat în fel şi chip.

— Nu numai oamenii au de ce să se plângă, strigă plină de indignare o iubitoare a animalelor. Săptămâna trecută l-am văzut de două ori pe secund lovind cu piciorul câinele corăbiei.

Unul dintre pasageri, un profesor universitar, îşi frângea degetele de indignare:

— Ce îngrozitor! Ce imoral! Rasism, sexism, specism, homofobie, exploatare a clasei muncitoare! Să fie întronată dreptatea socială: plată egală pentru marinarul mexican, mărirea salariilor pentru toţi marinarii, amerindianul să fie despăgubit, femeile să primească acelaşi număr de pături ca şi bărbaţii, dreptul de-a suge pixul să fie garantat şi să înceteze imediat lovirea câinelui!

— Da, da! strigară pasagerii. Da! Da! strigă echipajul. Asta-i discriminare! Ne cerem drepturile!

Un mus îşi drese glasul:

— Staţi aşa! Toţi aveţi motive îndreptăţite să vă plângeţi. Eu cred însă că trebuie să întoarcem de urgenţă corabia din drum, să virăm înapoi spre sud. Dacă ţinem drumul spre nord, mai devreme sau mai târziu corabia va eşua. Salariile, păturile şi dreptul de a suge pixul n-or să folosească la nimic dacă ne înecăm.

Cine să-l bage însă în seamă? Nu era decât un mus…

Din cabina de pe dunetă, căpitanul şi ofiţerii săi îi observau şi le ascultau plângerile. Zâmbeau şi îşi făceau cu ochiul. La un semn al căpitanului, unul dintre ofiţeri coborî în mijlocul adunării, croindu-şi drum printre marinari şi pasageri. Luând o figură gravă, grăi astfel către cei prezenţi:

— Noi, ofiţerii, trebuie să admitem că pe această corabie s-au petrecut lucruri de nepermis. Nu ne-am dat seama cât de gravă este situaţia decât în momentul în care v-am auzit plângerile. Sunteţi oameni de bună credinţă iar noi nu vă dorim decât binele. Dar – ca să vă spun cinstit – pe căpitan nu-l prea scoţi dintr-ale lui, mai e şi tipicar din fire, trebuie împins puţintel de la spate ca să ia decizia de a purcede la schimbări substanţiale. După părerea mea, dacă protestaţi energic – dar paşnic, fără să încălcaţi regulamentul corăbiei – o să reuşiţi să-l scoateţi pe căpitan din imobilismul lui, obligându-l să plece urechea la plângerile dvs. îndreptăţite.

Spunând acestea, secundul se întoarse în cabina de pe dunetă.

Pasagerii şi membrii echipajului huiduiau în urma lui:

— Huo! Reformistule! Stângist ipocrit! Slugă a căpitanului!

Au făcut totuşi cum li s-a spus. S-au adunat la pupa, strigând vorbe de ocară la adresa ofiţerilor şi cerându-şi drepturile:

— Salariu mai mare şi condiţii mai bune de muncă! striga bătrânul lup de mare.

— Acelaşi număr de pături ca şi bărbaţii! striga pasagera.

— Să primesc ordine în spaniolă! striga marinarul mexican.

— Să pot organiza partide de barbut! striga amerindianul.

— Fără „ciochist“ şi alte asemenea vorbe de ocară! striga şeful de echipaj.

— Gata cu loviturile date câinelui! striga iubitoarea de animale.

— Revoluţie, acum! striga profesorul.

Căpitanul şi oamenii lui au ţinut câteva minute sfat. Dădeau din cap aprobator, zâmbeau şi îşi făceau cu ochiul. Apoi, ieşind din cabină, căpitanul anunţă, ca un semn de bunăvoinţă, că salariul bătrânului lup de mare va fi mărit la şase şilingi pe lună; salariul mexicanului va atinge două treimi din cel al marinarilor anglo-saxoni, ordinele de ridicare a pânzelor vor fi date de acum înainte în spaniolă; pasagerele vor primi fiecare câte o pătură în plus; marinarului amerindian i se va permite să organizeze partide de barbut sâmbătă seara; şeful echipajului nu va mai fi numit „ciochist“ atâta timp cât sugerea pixului va rămâne o afacere strict personală, câinele nu va fi lovit decât în cazul în care ar face o mare boroboaţă – să fure alimente din cambuză, de pildă.

Pasagerii şi echipajul au luat concesiile drept o mare victorie, dar în dimineaţa următoare se simţeau din nou nemulţumiţi:

— Şase şilingi pe lună… tot e un salariu de mizerie şi tot îmi îngheaţă degetele când ridic pânzele, mormăia bătrânul lup de mare.

— Tot nu câştig cât un gringo, nici nu primesc destulă hrană pentru acest climat, bombănea marinarul mexican.

— Noi, femeile, tot nu avem destule pături cât să ne ţină de cald, se plângea pasagera.

Ceilalţi exprimau plângeri similare, iar profesorul le găsi pe toate îndreptăţite.

Când s-au potolit, a luat cuvântul musul – de data asta a vorbit mai tare, aşa încât să nu poată fi ignorat cu uşurinţă:

— Este îngrozitor să loveşti un biet căţel pentru c-a furat o bucată de pâine din cambuză; îngrozitor că femeile nu primesc acelaşi număr de pături ca bărbaţii, că bătrânului lup de mare îi îngheaţă degetele; nu văd de ce şeful echipajului n-ar putea să sugă ce şi cât vrea dacă asta-i este pofta. Uitaţi-vă însă cât de mari sunt acum banchizele şi cât de tare s-a înteţit vântul. Trebuie să întoarcem imediat corabia spre sud, dacă ţinem drumul spre nord o să naufragiem şi o să ne înecăm cu toţii.

— O, da, oftă şeful de echipaj, este îngrozitor că navigăm spre nord. Nu înţeleg însă de ce trebuie să mă ascund ca să sug pixul… De ce să mi se spună „ciochist“? Cu ce-s mai buni ceilalţi decât mine?

— E teribil că mergem spre nord, tresări pasagera. Vă daţi seama? Acesta şi este motivul pentru care femeile au nevoie de mai multe pături. Cer un număr sporit de pături pentru femei, acum!

— Este foarte adevărat, spuse profesorul, că navigând spre nord suntem puşi cu toţii la o grea încercare. Dar să schimbăm ruta, să ne îndreptăm din nou spre sud… n-ar fi realist. Nu poţi da timpul înapoi. Trebuie să găsim o soluţie înţeleaptă şi să ieşim din încurcătură.

— Ascultaţi-mă! a strigat musul. Dacă le permitem celor patru descreieraţi de la pupa să-şi facă de cap, o să ne înecăm cu toţii. Dacă reuşim să îndepărtăm primejdia, o să ne putem ocupa şi de condiţiile de muncă, şi de pături pentru femei şi de dreptul de a suge pixul. Mai întâi să întoarcem însă vasul ăsta din drum! Dacă ne strângem câţiva, coacem un plan şi trecem la fapte, cu puţin curaj am putea să ne salvăm. Atacăm pupa, îi aruncăm pe descreieraţi peste bord şi întoarcem vasul spre sud.

Profesorul ridică privirile şi spuse răspicat:

— Nu cred în violenţă. Este imoral.

— Nu-i etic să recurgi la violenţă, spuse şeful echipajului.

— Violenţa mă înspăimântă, tresări pasagera.

În tot acest timp, căpitanul şi oamenii lui trăgeau cu urechea. La un semn al căpitanului, un secund coborî pe punte. Se adresă pasagerilor şi marinarilor, spunându-le că mai erau încă multe de rezolvat pe vas.

— Am realizat progrese mari, spuse el. Dar mai sunt încă multe de făcut. Condiţiile de muncă pentru bătrânul lup de mare continuă să fie grele, salariul mexicanului este mai mic decât al colegului său anglo-saxon, femeile primesc mai puţine pături decât bărbaţii, jocul de zaruri organizat de indian sâmbătă seara nu poate compensa pământurile pierdute de străbunii lui; nu-i corect ca şeful echipajului să se ascundă ca să sugă pixul, cât despre câine, tot mai primeşte câte-un şut în coaste. Eu zic să-l mai îmboldiţi un pic pe căpitan. N-ar fi rău dacă aţi mai pune-o de-un protest – dar fără violenţă.

Secundul se întoarse la ai lui, pe dunetă, în huiduielile pasagerilor şi ale marinarilor, care făcură totuşi ceea ce li s-a spus: se adunară la pupa să protesteze. Vociferau, îşi agitau pumnii în aer, ba chiar aruncară cu un ou stricat – căpitanul se feri însă cu dibăcie.

După ce le-au auzit plângerile, căpitanul şi oamenii lui s-au strâns la sfat. Discutau, rânjeau, îşi aruncau priviri pline de subînţeles.

Apoi căpitanul păşi înainte şi anunţă, sprijinindu-se de balustrada dinspre pupa:

— Bătrânului lup de mare i se vor da mănuşi să-şi încălzească degetele, mexicanul o să primească trei sferturi din salariul unui marinar anglo-saxon, femeile vor primi încă o pătură, indianul va putea organiza jocuri de zaruri sâmbătă şi duminică seara, şefului de echipaj i se va permite să sugă pixul şi în spaţiul public, nimeni nu va mai putea lovi câinele fără permisiunea căpitanului.

Pasagerii şi echipajul sărbătoriră noua mare victorie revoluţionară, dar a doua zi dimineaţa erau din nou nemulţumiţi, plângându-se de aceleaşi lucruri.

De data aceasta musului îi sări ţandăra:

— Nebunilor! Nu vedeţi ce vă face căpitanul, ajutat de ofiţerii lui? Vă ocupă gândurile cu plângerile voastre mărunte despre pături, salarii şi cum e tratată o javră. Drept urmare, nu vă gândiţi la grozăvia cea mare – corabia se îndreaptă tot mai mult spre nord iar noi o să ne înecăm cu toţii. Dacă măcar câtorva dintre voi le-ar veni mintea la cap, ne-am strânge laolaltă şi am ataca duneta. Am putea atunci să întoarcem corabia din drum şi să ne salvăm. Dar voi nu faceţi decât să vă văicăriţi din cauza câtorva probleme meschine – condiţii de muncă, jocul de barbut, dreptul de a suge pixul.

Pasagerii şi echipajul se mâniară la auzul acestor vorbe.

— Meschine?! strigă mexicanul. Consideri că-i firesc să primesc trei pătrimi din salariul unui marinar anglo-saxon? Asta numeşti tu „meschin“?

— Cum îndrăzneşti să spui că doleanţele mele sunt triviale? îl apostrofă şeful de echipaj. Nu ştii cât de umilitor este să-ţi zică lumea „ciochist“!

— Să dai cu piciorul în câine nu-i o „problemă meschină“, exclamă iubitoarea de animale. Este un act inuman, crud, bestial!

— De acord, spuse musul. Problemele acestea nu-s meschine, nici triviale. Să loveşti câinele este un act de cruzime şi brutalitate, e umilitor să ţi se spună „ciochist“. Dar în comparaţie cu problema noastră reală – în comparaţie cu faptul că nava se îndreaptă spre nord, doleanţele voastre sunt într-adevăr meschine şi triviale. Dacă nu întoarcem nava asta din drum cât mai curând, o să putrezim pe fundul oceanului.

— Fascistule! exclamă profesorul.

— Contrarevoluţionarule! sări pasagera.

Rând pe rând, pasagerii şi membrii echipajului îl făcură pe mus fascist şi contrarevoluţionar. După care îl dădură la o parte şi reîncepură ciorovăiala privitoare la salarii, pături pentru femei, dreptul de a suge pixul, tratamentul la care era supus câinele. Corabia s-a tot dus spre nord până când s-a făcut ţăndări între două gheţuri. Şi atunci s-au înecat cu toţii.

Civilizatia si primitivul - John Landau, 1995 (eseu aparut in Against Civilization - Readings and Reflexions editata de John Zerzan)

Ce este Primitivul?

Primitivul este incredere, incredere, incredere. Este gol. Se misca intr-un limbaj al extazului. Limbajul trupului, al corzilor vocale, al viselor si al ideilor. Limbajul mirosurilor. Primitivul este piciorul gol care atinge pamantul. Primitivul nu este fara idei, are idei care sunt in concordanta, imbratiseaza, si devin una cu instinctele. Primitivul este dansul, miscare. Primitivul este o viata fara confuzie,imbratisarea multiplului. Primitivul este pierderea in tot ceea ce tu poti fi. Primitivul este forta,este maestrul fortei. Sunt corpuri asamblate impreuna in gasti tipatoare si colorate. Este pasiunea transpusa in forma; este afundarea in sine; este aceea cruzime creata prin ritualuri senzuale. Primitivul este lupta ca iubire, durerea ca apropiere, nedumerirea precum o cadere libera in oceanul de a fi. Este ud, este acoperit de noroi, este amniotic. Primitivul este adunarea spirituala a plantelor si animalelor; este vanatoarea misterului.Este diferenta de incadrare salbatica prin campuri de culoare,    care alearga libere de la idealuri la capcane periculoase; toate aceste fiind fascinante de fel. Primitiv este indrederea in pamant, solul de dedesubtul picioarelor fiecaruia.

Ce este Civilizatia?

Civilizatia este neincredere, de neatins, este un pretext un ne-joc, avand pretentia de a NU fi. Civilizatia este NU; ne asigura ca NU este. Trebuie sa contina negatie ori, daca nu,inceteaza sa mai existe. Civilizatia este ORI FACI/ORI. Civilizatia este ''toate lucrurile iar toate lucrurile la locurile lor''(dar nicaieri in afara locurilor lor; in timp ce primitivul nu este locul nici unui lucru, pentru ca verbul  este tot, ca activitatea sau odihna). Civilizatia este cercetarea vietii Extraterestre; dorinta de a parasi Pamantul. Civilizatia este dispretul pentru praf, pamant,noroi. Civilizatia inseamna a fi legat de Idealuri, orice fel de idealuri. Civilizatia este perfectionismul care ravaseste o fiinta rusinoasa, suferinda, neindemanatica, galagioasa. Este masinaria, fragmentarea, distrugerea anumitor parti cu buna stiinta. Este fara adapost, exilata in toate partile, asadar, colonizatoarea a tot ceea ce vede. Este viata frustrata, frustrata, frustrata. Este manipularea. Este credinta ca numai Binele mentine universul la locului sau iar fara el totul se va prabusi; asadar, este demonizarea tuturor lucrurilor pe care le gaseste a fi rele. Este domnia paranoiei, asadat, este paranoia dominatiei. Civilizatia este '' nu va prostiti'', nu va dezbracati, a nu avea o criza isterica, a nu atinge, a nu-ti urmari instinctul, a nu usura, a nu te comporta la fel ca cei care sunt mai ''jos decat tine'', a nu trage basini, a nu ragai, a nu trage un pui de somn, a nu respira, a nu plange, a nu va odihni.... Este o insiruire de ''nu''. Nu are substanta, asadar trebuie sa depaseasca toate lucrurile ca sa-si demonstreze ca exista. Civilizatia este Invidie, se uraste pe sine, cealalta parte este verde, trebuie sa o avem, verdele care este inutil, stergerea tuturor lucrurilor, asadar simularea superioritatii pentru a-si salva pielea; cel care-si salveaza cel mai mult fata castiga.

Omul care nu adera la nimic

  Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în „Monde", din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară". Ea adaugă: „Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare  a burgheziei". Şi concluzia ei este: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!" (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici de care pomenesc eu însumi, în prefaţa susnumitei cărţi). Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci cîrrd încă nu era decât un povestitor!” Acum zece ani, vorbind despre Mes Departs, în „Les Nouvelles Litteraires", prietenul Philippe Noel îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. Aşa că, din toate părţile, mi se recomandă acelaşi sfat de-a rămâne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hârtie şi când directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rânduri, mi-a spus făţiş: „Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!" Madeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital.   
  Dar, dacă i-ai ascunde sinceră îngrijorare dinaintea atitudinii sale — nu mai puţin surprinzătoare —, n-ar fi să-i aduci mai degrabă, una dintre cele mai grele ofense?” Desigur, da! Ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. Iată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine, — menajamente datorate numai oamenilor pentru care exintenţa a fost confortabilă şi o regretă. Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei* şi un „vândut burgheziei", în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit.
  Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă, în acel moment, vitalitatea inea, — care sperie pe doctori, — a primit lovitura de graţie, încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de -ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de câţiva, de cei cărora se dator este mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decât o escrocherie mârşava! Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciună socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomană de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale!
   Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!” Madeleine Paz scrie: „Atunci când povestea, pur şi simplu, un singur cuvânt al său făcea să ţâşnească revolta; de când vrea să instruiască, o batjocoreşte, într-adevăr, -frumoasă învăţătură într-adevăr, decât aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sângerează şi suferă!”
   Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie" nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decât organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc", înainte de-a muri! Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. In ciuda ei. în ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmpla uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei, Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris.
  Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată" în dăuna lui, de ambele părţi ale baricadei. Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului.
  Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul să revină la existenţa lui gregară, până la stârpirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutisti!
   Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna.   
  Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea — ca să vorbesc ca La Palice, — este cu totul contemporană şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă.
  Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am 'făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau „organizaţii" profesionale şi, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună.
   În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa, n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni. Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la nimic. Şi cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă, mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sătura să mai fie minaţi de la spate, ca nişte oi.   
  Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit" sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale.  
  Ce te face să crezi, că „adevărul" dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa „celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!" Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfînt?", că „soarta muncitorilor se joacă acolo?” Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaşte puţin „soarta muncitorilor", a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroen. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la
frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi „soarta muncitorilor". Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii" Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor", — când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza" lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale. Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale" şi să continui a le „poveşti" lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic". Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi", adăugind între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!). Da!' „vechi, vechi" şi mereu adevărate!
 Din nenorocire! (Panait Istrati) Bucureşti, Sanatoriul Filaret, martie 1933

1 Avea proiectat, în continuarea operei, seria Operele postume ale lui Adrian Zografi, alcătuită din romane, unde avea să înfăţişeze — între altele — „muncitorul ajuns la cârma puterii, spunând şi lucruri bune şi rele, lucruri destul de noi pentru această „lume nouă", care a început să se „învechească". Proiect care nu se realizează, din cauza morţii sale premature. (Text extras din scrisoarea adresată editurii „Rieder", 10 februarie 1933)..


descarcati de aici

Dupa cum va povesteam

... avem si surpriza pentru dumneavoastra. Primul episod al podcastului nostru este scurt, o introducere stangace la viitoarele inregistrari care vor cuprinde subiectele mentionate de-a lungul multitunii de bloguri si platforme pe care ne-am tot plimbat in incercarea de a gasi ceva care sa se potriveasca unui stil mai ''libertin'' sa ii spunem asa, si pe cat se poate, sa aibe cat mai putine copyright infringements asupra noastra. Pentru cine nu stie, unul dintre primele bloguri ale noastre a fost aproape golit de continut de catre binevoitorii care au raportat materialele pe care le-am tradus si le-am pus la dispozitia publicului, gratis ca de obicei.
P.S.: imi pare rau pentru zgomotul din fundal si pentru vocea mea cea lenta (stiu ca par adormit dar nu e nici pe departe adevarat :)) ).
P.S.2: daca aveti intrebari sau vreti sa discutam despre un anumit subiect da-ti un mail la vremurisalbatice @ gmail.com (legat!) sau putem discuta pe google hangouts.
P.S.3: daca nu va place cum vorbesc, ascultati macar pentru muzica!
Meniu:
7 Seconds- Aim to please
Anuntul oficial
Amebix- Arise
Nausea- Cybergod
Rudimentary Peny- The Evil Clergyman
 Mouth Sewn Shut- Doomed Future Today
Angelic Upstarts- I’m an upstart
 Aus Rotten- The Battlefield’s still
Red Antidote- No Nazis in Punk
Argy Bargy- Riot Squad
Totak Chaos- kill the Nazis
Menace- Punk Rocker
On File- Used to be a bootboy
Red Alert- If the Kids are United