Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în „Monde", din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară". Ea adaugă: „Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare a burgheziei". Şi concluzia ei este: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!" (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici de care pomenesc eu însumi, în prefaţa susnumitei cărţi). Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci cîrrd încă nu era decât un povestitor!” Acum zece ani, vorbind despre Mes Departs, în „Les Nouvelles Litteraires", prietenul Philippe Noel îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. Aşa că, din toate părţile, mi se recomandă acelaşi sfat de-a rămâne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hârtie şi când directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rânduri, mi-a spus făţiş: „Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!" Madeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital.
Dar, dacă i-ai ascunde sinceră îngrijorare dinaintea atitudinii sale — nu mai puţin surprinzătoare —, n-ar fi să-i aduci mai degrabă, una dintre cele mai grele ofense?” Desigur, da! Ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. Iată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine, — menajamente datorate numai oamenilor pentru care exintenţa a fost confortabilă şi o regretă. Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei* şi un „vândut burgheziei", în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit.
Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă, în acel moment, vitalitatea inea, — care sperie pe doctori, — a primit lovitura de graţie, încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de -ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de câţiva, de cei cărora se dator este mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decât o escrocherie mârşava! Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciună socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomană de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale!
Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!” Madeleine Paz scrie: „Atunci când povestea, pur şi simplu, un singur cuvânt al său făcea să ţâşnească revolta; de când vrea să instruiască, o batjocoreşte, într-adevăr, -frumoasă învăţătură într-adevăr, decât aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sângerează şi suferă!”
Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie" nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decât organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc", înainte de-a muri! Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. In ciuda ei. în ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmpla uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei, Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris.
Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată" în dăuna lui, de ambele părţi ale baricadei. Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului.
Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul să revină la existenţa lui gregară, până la stârpirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutisti!
Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna.
Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea — ca să vorbesc ca La Palice, — este cu totul contemporană şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă.
Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am 'făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau „organizaţii" profesionale şi, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună.
În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa, n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni. Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la nimic. Şi cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă, mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sătura să mai fie minaţi de la spate, ca nişte oi.
Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit" sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale.
Ce te face să crezi, că „adevărul" dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa „celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!" Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfînt?", că „soarta muncitorilor se joacă acolo?” Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaşte puţin „soarta muncitorilor", a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroen. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la
frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi „soarta muncitorilor". Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii" Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor", — când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza" lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale. Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale" şi să continui a le „poveşti" lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic". Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi", adăugind între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!). Da!' „vechi, vechi" şi mereu adevărate!
Din nenorocire! (Panait Istrati) Bucureşti, Sanatoriul Filaret, martie 1933
1 Avea proiectat, în continuarea operei, seria Operele postume ale lui Adrian Zografi, alcătuită din romane, unde avea să înfăţişeze — între altele — „muncitorul ajuns la cârma puterii, spunând şi lucruri bune şi rele, lucruri destul de noi pentru această „lume nouă", care a început să se „învechească". Proiect care nu se realizează, din cauza morţii sale premature. (Text extras din scrisoarea adresată editurii „Rieder", 10 februarie 1933)..
descarcati de aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu