Motto:
Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari
decât o revoluţie... Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)
Ca
şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi
fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au
mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie
siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este
fracturarea hidraulică, scrie Ovidiu Hurduzeu în www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.
Dacă
în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă
pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de
şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de
iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice,
demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost
transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din
ghearele petro-imperialismului rusesc.
Au
fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să
influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial)
insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă
previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de
gazul rusesc" declanşează un reflex condiţionat de respingere a
„duşmanului de la est". Odată reactivat acest reflex în mentalul
românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de
gazul rusesc" va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un
titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă
România devine independentă energetic" (ziare.com) nu urmăreşte să ofere
o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională.
Nu
numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom
produce duşmanului şi „pierderi uriaşe". Termenii nu au nimic din
rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria
rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom
în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o
spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova
şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al
Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013,
cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de
0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau
Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică".
Hotărâte,
probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe", guvernele băsesciene
au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător
a pus în evidenţă latura lui... comică. Iată ce scria revista "Forbes"
în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă
pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea
europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus
de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat
în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii
Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a
avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în
care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum
se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o
caricatură".
Să
tot fie o caricatură pentru analiştii de la "Forbes", dar pentru
România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a
refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi
trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50%
şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom.
"South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi
putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei",
consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al
Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în
vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii,
croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South
Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz
cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de
conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri
venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de
ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013,
la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va
trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere
nu are" socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia
Regnum.
Nu
are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi
politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână
România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că
negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe" pentru
vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind
negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani", căci îl avem noi înşine
din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că
se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional):
stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile
agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile
de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare
hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul
Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot
ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi
ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.
Ceea
ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările
în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care
le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării
oricâte hălci ar vrea.
Pentru
a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie
mai întâi „fracturate" prin injectarea, la mare presiune, a unei
cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi
poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri
de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine
într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi
odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei
reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi
superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care
se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv).
Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6
sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine
descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este
deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul
rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele
patriei.
S-a
întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii
sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile
de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura
asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg
folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă
freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura
într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o
otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând
profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna
sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va
lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul
dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca
fracturarea hidraulică.)
Gogoaşa
„independenţei faţă de gazul rusesc" nu oferă totuşi suport
propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic
de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică
românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul
„revoluţiei gazelor de şist" din SUA.
În
esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1)
gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice
SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent;
3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA
sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului
de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate
neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să
anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale
de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste,
propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au
potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile:
„România – viitorul Dubai al Europei?" (Bogdan Chirieac), „100 de ani de
industrie de gaze în România" (revista Partener), „Valorificarea
gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea
României" (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de
securitate).
Mioritica
„revoluţie a gazului de şist" se anunţă a fi o glumă macabră, un act de
sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei
şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii
private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa
criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce
s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile
dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate
„revoluţia gazului de şist" din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o
dez-vrăjire a „miracolului american".
Cei
„o sută de ani de gaz natural" din SUA sunt meniţi să umfle o nouă
bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să
ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde
(la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria
hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri
bituminoase).
Se
pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile
lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de
o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă
un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul
politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a
accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist" este paiul
de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat.
Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine
şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist,
precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În
cartea "Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of
Nation" (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta
naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului
de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să
continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte
resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe
orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru". Chiar dacă
„nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie", remarcă acelaşi autor în
articolul "Timpul închipuirilor", „restrângerea permanentă a
tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil
care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea
scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor
Unite".
Au
existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată
de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte
adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000,
lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din
nou iluziile şi speranţele false.
Scăderea
îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea
dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori
care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a
fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese
considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din
punct de vedere comercial.
Iată
cum descrie Richard Heinberg, în cartea "Ulei de şarpe", începuturile
„revoluţiei gazelor de şist": „Companii mici şi mijlocii au împânzit
zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au
luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor
şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri.
Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz
natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter
(care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au
început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care
«vor schimba regula jocului»".
„Revoluţia
şisturilor" este o „bonanza temporară" (J. David Hugues), un fenomen
tipic de „avânt şi prăbuşire". S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul
dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă
bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii
şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul
federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei" să se
stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de
la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la
vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de
campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea
prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton" de la legea
federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act).
Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie
substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi
tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe... secrete?)
Dar
nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului
naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în
ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi
de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei
Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar... atenţie! nu din vânzarea gazului ci
din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de
concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson,
preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu
pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm
gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste
cap"1.
Dacă
afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care
sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de
domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.
Exploatarea
gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică
rămasă celebră a personajului Regina Roşie din "Alice în Ţara din
Oglindă" de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi
în acelaşi loc"). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm
frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage
aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de
63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai
productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani
la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit
a fi sărace în „locuri dulci" (sweet spots), zone unde sondele sunt
într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de
şist", Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful
producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!
Sindromul
Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că
i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare
de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece
ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei
au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.
Să
ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi
până peste cap". Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului
de şist". În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile
supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se
prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.
Adevărul,
de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de
şist. Într-un articol de investigaţie din "New York Times"(„După boom-ul
gazului de şist", 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au
dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare" i-a forţat pe
fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna
pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului
imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor
cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale
băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies &
Company".
În
raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea
preţurilor la gazul natural?"2, Deborah Rogers, fost consultant
financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii
Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita
„co-dependenţă" toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii
de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz
a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie
ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari
menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor". Când preţul gazului
natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii
prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au
fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni,
astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o
renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un
rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum
PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de
cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor
de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum
fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse
la un loc, incluzând în acelaşi „pachet" zone fără rezerve certe, toate
vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de
2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de
ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active
imobiliare îndoielnice".
*
Majoritatea
analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea
gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin.
„Revoluţia" se va încheia probabil la fel de brusc precum a început.
Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă
poveste.
România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.
OVIDIU
HURDUZEU este scriitor şi critic social, doctor în literatura franceză
şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA.
________________________________________
[1]
"ExxonMobil: 'We're Losing Our Shirts'," gCaptain (blog), June 27,
2012, http:// gcaptain.com/ exxonmobil-were-losing-shirts/.
[2] Deborah Rogers, "Shale and Wall Street," http:// shalebubble.org/ wp-content/ uploads/ 2013/ 02/ SWS-report-FINAL.pdf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu