Sper ca un numar infinit de bombe sa explodeze impotriva cetatenilor

“Inchisorile umane au fost create sa ii conditioneze pe cei a caror impulsuri, reactii si instincte i-au facut sa fie incapabili sa traiasca in societate intr-un mod pasnic. Sistemul tehnologic joaca un rol esential in structura penitenciarului. Ar fi existat mult mai multe evadari daca nu erau camere de securitate, detectoare de miscare, drone, garduri electrice, etc. Cineva ar putea concluziona foarte rapid ca obiectul criticii nu ar trebui sa fie inchisoarea propriu zisa, ci corporatiile tehnologice gigante care se asigura ca inchisoarea este intr-adevar o institutie ce pedepseste, destinata celor care sunt periculosi sistemului. Viata civilizata, sedentarismul, sa traiesti cu un numar anormal de necunoscuti ingramaditi in oras, frustrarile, nevoile superficiale, tendinta de a urca pe scara sociala, “stresul”, mancarea nesanatoasa ce otraveste sangele, si multe alte lucruri care merita o reactie. Multe persoane manifesta aceasta reactie prin ignorarea structurilor legale si cauta activitati ilegale. Dar asta se rasfrange asupra cauzalitatii, a actiona / reactiona. Daca traiesti in civilizatie, nu exista niciun dubiu ca vei fi afectat de acest mod de viata. Chiar daca trebuie sa spunem ca pana si noi detestam inchisorile umane, locul fizic chiar si persoanele dominante ce lucreaza acolo si prizonierii problema. Sunt niste locuri oribile.”
Interviu cu Wild Reactions
Octombrie 2015
Eco-extremistii ar spune verzi si uscate pentru mintile tulburate si salbatice a celor care au incetat sa mai creada in basmele revolutiei. Semintele plantate in mintea invidualistilor care detesta masele, care tanjesc sa vada totul in flacari…aceia care planteaza teroare cu scopul de a acumula experiente si pentru a iesi mai puternici. Strigatul salbaticiei si a inexplicabilului ii atrage doar pe cei care au urechi sa auda. Aceasta este, aceia care nu au nicio problema sa atace o tinta fara atasament fata de ranirea sclavilor complacuti care se intampla sa fie in calea nediscriminatoare a teroristului individualist. Aceasta persoana este un pradator natural. Dupa ce isi asasineaza propriul ego ‘’vestic’’, propria moralitate crestin-umanista, are calea curatata de obstacole pentru a se bucura fiecare de actiunile sale. Aceasta este, urmata de atac, si transformare intr-un animal in cautarea prazii. Aceasta epoca moderna este plina de sentimente umaniste si de o moralitate sufocanta ca o vomare indusa. Este o rusine ca aceasta boala a ajuns sa infesteze mintile celor care “ataca” sistemul. Ei plaseaza bombe, incendiaza, si se bucura de distrugere, dar cand lucrurile scapa de sub control, isi apleaca capul in rusine si se comporta de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Curajul lor este ipocrit. Ei critica pozitia noastra care sustine atacurile aleatorii si selective. Noi, eco-extremistii suntem onesti, nu ne simtim rusinati de denumirea de “teroristi”. Noi suntem provocatori si nu luam in seama valorile morale ale “revolutionarilor”. Si nu avem remuscari cand aruncam in aer oameni care se afla langa tinta noastra personala. Nici pe de-aproape! In aceasta era moderna, ar parea ca multi anarhisti (dar nu toti) ias din bisericile fizice si virtuale, aceia care se indreapta catre eco-extremism, sau cei care au o afinitate pentru ITS Mafia; o mafie care s-a extins peste America, cu aliati feroce in Europa si Asia. Se pare ca e un pacat pana sa ne fie pronuntat si numele. Pentru indivizii care se afla in aceasta situatie, le spunem, ascundeti-va, formati societati secrete, nu lasati Inchizitionistii Anarhisti sa va captureze, atacati! Sigur, sunt cativa care sunt ascunsi, dar altii nu sunt. Si aici in polemica provocata de cuvintele si faptele eco-extremistilor, alta persoana intra… De abia in 27 noiembrie, pe site-ul “superstar” Contrainfo, a fost publicat un comunicat al prizonierului ‘’scandalos’’ Kevin Garrido, recent intemnitat in Inchisoarea 1 in Santiago, Chile. Vreme de ceva timp am citit scrisorile sale din inchisoare iar complicitatea lui s-a simtit putin simbiotica, incat in scrisoarea din 9 aprilie a scris: “Acelor critici, judecatori fara ciocanel care judeca si critica pe aceia care intra in biserica, le transmit ura mea infinita. De aici si nu din anonimat sustin ca ei sunt inamicii mei. Ei sunt la fel ca cei care au stat si au judecat (daca nu la fel) impotriva celor care au plantat explozibil intr-o casa din cartierul La Reina in 2011 ( care din pacate nu a explodat), si a amenintat ca va arunca in aer o scoala. La fel si aceia care au judecat actiunile din Macul con Grecia in 2013, unde au aruncat cocktail-uri Molotov spre autobuzul Transantiago care a trecut peste baricada lor si unde oamenii din autobuz au fost “afectati” de focul razbunator si frumos. Ei sunt la fel de idioti ca si cei care sustin ca sunt “Macul Blockade” care se cearta ca aceia care au atacat autobuzul nu au fost realii asediatori, ha! Normal ca un numar de mizerabili din universitati au criticat. Ei sunt aceiasi cu cei care critica/ au criticat (chiar si din alte parti ale lumii) bomba din Metro Military School in 2014, unde multi trecatori au fost raniti si o femeie a “suferit” amputarea degetelor; si cateva luni mai tarziu isi etala mana mutilata la televizor. Ei sunt aceiasi cu acei judecatori care au plans pentru mortile acelora care au incendiat o banca in timpul unei demonstratii in Grecia, care a rezultat intr-o banca redusa la cenusa impreuna cu trei angajati inauntru. Am putea continua sa dam o mie de alte exemple. Nu dau doi bani pe toti acei judecatori fara ciocanel. Ma astept de la cetatenii comuni ca un infinit numar de bombe sa explodeze pe langa ei, de cand “viata cetatenilor murdari nu este gasita doar in baraci”. Eu sunt impotriva civilizatiei si in cetateni/ umanitate gasesc cea mai civilizata tinta (incluzandu-ma si pe mine). Acestia sunt cei care se agata de progres si care se dedica sa distruga neatinsul, , totul pentru murdaria si plasticul dezgustator numit bani.” Atat de mare a fost afinitatea noastra asupra acestui pasaj incat am inclus cuvintele lui Garrido ca si incheiere a polemicii noastre, “Raspunsul nostru este ca si un cutremur, vine mai devreme sau mai tarziu”, in luna iunie a acestui an. Dar acest comunicat recent (care il prezentam din nou mai jos) ne-a prezentat cu o surpriza placuta nu numai prin ce spune, dar si prin contextul in care dezvoltarea s-a produs. Kevin, inca in inchisoare, este acuzat de trei atacuri cu bombe. Urmeaza sa faca 30 de ani de inchisoare, cu o grupare anarhista care doreste sa “raspunda” intr-un mod “decent”. El incheie comunicatul sau furtunos: “Pentru Imorali si indiscriminatori! Traiasca Teroarea, expliziile, si focul! Moarte civilizatiei si intregului progres uman! Aceasta retorica nu doar ca a avut un impact asupra celora care sunt familiarizati cu acest caz particular, dar si asupra acelor grupari anarhiste care au simtit ca discutiile lor asupra ideii Atacului fara Discriminare s-a oprit o data ce au incheiat publicatiile ITS si alte communicate eco-extremiste pe blogurile lor si site-uri, HA! Cuvintele lui Kevin Garrido se imprima in mintea traditionalista a celor care au urlat la cele patru curente, la oricine a putut auzi, “atacurile nediscriminatoare ale eco-extremistilor sunt pentru psihopati!” Cuvintele lui au distrus ideile stabilite a celor care se supune ca pretind ca se opun la tot ce este fixat. Ei fac ca ochii acelor “revolutionari” bine intentionati sa se mareasca atunci cand ii citesc. Din acest motiv il apreciem pe Kevin Garrido chiar si in situatia lui de prizonier. Cu atatea lucruri impotriva lui, a avut curajul sa se exprime fara frica de razbunare. Si-a confruntat consecintele actiunilor sale asa cum sunt, confruntandu-si inamicul. Tot timpul scuipand in fata prizonierilor!
Foc, praf de pusca si gloante impotriva civilizatiei! In inchisoare, pe strazi, in paduri, in jungla, in desert, si munti, RAZBOI! ME(Maldicion Eco-Extremista) ***
Textul neimblanzitului Kevin Garrido din Inchisoarea 1 Santiago Noiembrie 27, 2016
Scriu tarziu in noapte, cel putin pentru mine avand in vedere ca zi de zi ma trezesc la 7:30 dupa un somn agitat sa vad betonul gri si portile mari si gri de securitate. Chiar si asa este cel mai bun timp pentru a scrie ceea ce simt. Doar incerc sa aud prizonierul care “il slaveste pe Dumnezeu”, o muzica ce nu imi place, dar nu ma deranjeaza, si un sunet care il detest si am fost nevoit sa il aud atat de des: trantitura obosita de metal. Am fost in izolare sapte luni in Inchisoarea de Maxima Securitate. Prin petitia mea, acum cinci luni am fost transferat la Inchisoarea 1 Santiago dupa audieri lungi si scarboase unde am fost plasat in Unitatea 16 pentru incarcerari repetate, doar ca sa fiu transferat la Unitatea 25 (tot pentru incarcerari repetate) dupa cateva incidente. Aici ma aflu in prezent pana cand alta problema sa va ivi, care va face gardienii sa ma mute in alta unitate. Sunt in captivitate de aproape un an, iar mintea si corpul meu sunt neadaptate sever in aceasta realitate, intemnitat in subteran. Pentru aceia care nu au experimentat acest lucru pe pielea lor, este imposibil de imaginat. Am simtit atata singuratate vreme de atat de multe luni incat inima mea inchisa s-a obisnuit cu amenintarea constanta a bisturiului din spatele ei. Nimic nu va sterge cicatricile care vor fi prezente pentru tot restul vietii mele. Ele vor fi acolo cand voi imbratisa moartea razbunandu-se pe tot ce mi-au facut mie si alor mei. Acesti gardieni un vor decat sa creeze ura si senzatia energica de razbunare, acesti lasi care detin cheile “libertatii”, cu toti judecatorii si procurorii care decid viata unuia? Care poate fi rezultatul avocatilor care incearca sa te “apere” si totodata sa fie nevoiti sa se intoarca imprejur constant pentru ca un zid este tot timpul in calea ta? Nu ar fi mai bine sa se adapteze la sistemul inchisorii? Nu ar fi mai bine sa evitam problemele si sa ne inghitim mandria si sa acceptam deciziile judiciare? Nu ar trebui sa te lasi intimidat de prizonieri si gardieni care sunt tot os si piele ca si tine? NU! Asta nu se intampla in cazul meu. Legile Puterii si inchisorii nu sunt ceea ce vreau si voi face tot ce pot duce pana la final. Sunt intr-o unitate in care, nu este ca la prima ofensa a 33/34/35 si 11, exista o realitate, a omoari sau fi omorat, chiar daca detest existenta proprie umana la fel de mult ca aceia care o reproduc. Aceasta este o unitate unde minim cinci prizonieri sunt ucisi de catre alti prizonieri. Aceasta este o unitate care in permanenta este asaltata de gardieni si politisti din fortele speciale, o unitate controlata de catre prizonieri si nu de autoritati. Am vazut prizonieri injunghiati, opariti cu apa fiarta, si prizonieri batuti pe trepte intunecate peste care trebuie sa treaca in drumul lor catre celula. Am vazut un prizonier coborand scarile calm intr-o dimineata iar altul a bagat un cutit in gatul lui. Am vazut cum gardienii bat prizonieri pana cand se plictisesc, fara sa poata face nimeni nimic. Imi amintesc ca am fost in aceiasi situatie cu acei prizonieri. Camerele de “securitate” nu opresc nimic. Nu este placut sa vezi prizonieri omorandu-se unul pe celalalt, stiind ca toti suntem in aceiasi situatie. Noi toti dormim in acelasi loc, toti mancam acelasi lucru, cu totii ”impartim” aceiasi curte. Totusi nu intra in preferintele mele sa folosesc o teava doar ca “luptele corecte” nu exista aici. Aceasta unitate are 200 de prizonieri in aceiasi curte, iar tu nu poti fi in termeni buni cu fiecare, indiferent ce spun. Aici nu este o problema de a fi incarcerat si odihnit, nu. Nu sunt incarcerat pentru o “gluma”. Am castigat respectul pe care il am acum in preajma prizonierilor pentru ca asta am decis. Nimic din aceasta cautare a “consolarii” in aceasta biserica de aici. Nici nu voi fi submisiv nimanui. Sper ca intregul paragraf sa iti ofere o imagine clara de cum este inchisoarea si la ce fac fata. Este ceea ce fiecare prizonier traieste oriunde. Curajul meu nu se disipa total iar razboiul continua… Au constrans trupurile “fratilor si surorilor” mele in custi similare cu cea din care imi scriu ura si mandria pe aceasta hartie. Si cu acest lucru au crezut ca ma pot intimida. Scuip o flegma dezgustatoare in fata puterii, si declar razboi ultimei consecinte care a fost si este raspunsul meu furios. M-au cercetat, mi-au urmarit pasii si au fost capabil sa ma vaneze cu arme… Mi-au aratat fata la televizor si in ziare pentru defaimare cu o gramada de prostii negandite. M-au clasificat pe nedrept ca si anarhist si au crezut ca inainte sa apara masa de politisti am sa imi aplec capul si nu am sa raspund. M-au tinut intr-una din celulele lor de interogare pentru sase ore ca sa asculte cuvintele dezgustatoare pe care procurorul le scuipa din gura lui. Judecatorii si procurorii sperau sa vada fete triste cand m-au amenintat pe mine si pe camarazii mei cu multi ani de puscarie, dar nu s-au asteptat ca noi sa radem si sa ii insultam in fata. Mi-au pus catuse stranse pentru douazeci si unu de ore si prin durere am continuat sa invart un pix in mana. Scopul lor era sa ma distruga pe mine intr-o inchisoare de maxima securitate si in celulele de izolare, dar nu mi-au slabit nici macar un gand sau idee. Am continuat sa fiu ferm in ceea ce cred si ce vreau pentru aceasta lume civilizata revoltatoare si de un progresivism dezgustator. Distrugerea si libertatea sunt ca un vulcan in mine. Acum vreo doua saptamani (11 Noiembrie) am avut o audiere cu privire la acuzatii suplimentare de care ar dori sa ma acuze, legate de un nou atac cu bomba. Deci pana in punctul acesta, am fost acuzat de: un atac cu bomba impotriva corporatiei Chilectra pe Avenida El Parron (cea mai noua acuzatie), un atac cu explozibil asupra Academiei de Politie din San Bernardo, si posesie de material explozibil si arme mortale. Acestea insumeaza o pedeapsa de 38 de ani in inchisoare. (ceea ce si biroul procurorului a cerut). In multe ocazii am afirmat ca nu regret nimic din ce am facut, si afirm si aici de asemenea. Aceasta declaratie nu poate fi stearsa. Nu joc rolul “victimei”, nici miile de pagini ale procurorului care le plimba pe la audieri ca sa ma intimideze. Timpul este timp, libertatea mea va fi obtinuta legal sau ilegal. Sciu asta clar si ferm. Nu voi suprima in memoria mea suturile si pumnii destinate politistilor si fetelor lor urate de lasitate, zilele mele si noptile alergand cu focul in mana spre autoritati, alarmele declansate la unison in timp ce cladirile ardeau din temelii, cetatenii alergand si tipand terifiati in timp ce un autobuz ardea in noapte. Noaptea in care orasul rezona cu o explozie si splendoarea acestui lucru imprastia teroare. Nu voi uita nicio data politia alergand pentru adapost in fata unei ploi de gloante si nici cotitura frumoasa a pistolului de 40 de milimetri… “In vremuri dificile nu vom abandona nicio data lupta. Cainele poate latra in jurul nostru, dar respiratia lor nu ne va atinge nicio data. Ne uitam unul la celalalt, ne acceptam unul pe celalalt in deciziile noastre, verificam sa vedem daca avem armele incarcate, si ne-am intrebat ura noastra si ne-am spus, “Hai sa mergem inca o data, de data aceasta pana la final…”. Catre fratii si surorile mele: Joaquin, Manuel si Amaru, toata puterea mea si energia catre voi. Fara predare in fata zidurilor blestemate, nici inafara lor. Natalia: ce bucurie am avut cand am aflat ca nu mai esti sub o tona de ciment. Ai grija de tine oriunde ai fi, sora mea mai mica. Inchisoarea nu este pentru totdeauna. O imbratisare calduroasa pentru fiecare prizonier de razboi si evadat. Teroristilor de la ITS si Nihilist Destroyers, catre Anarchists of Praxis, fiecarei celule de incendiere si luptatorilor din sudul tarii care se opun avansarii civilizatiei: un salut calduros. Pentru Imoralitate si indiscriminare!
Traiasca teroarea, explozia, si focul!
Moarte civilizatiei si progresului uman!
Kevin Garrido Fernandez
Prizonier de razboi. Inchisoarea 1 Santiago/ Unitatea 25. Santiago de Chile

Pact între învinși - Ernesto Sabato

(Fragment din "Înainte de tăcere")
"Primesc multe scrisori de la tineri care se afla pe marginea prăpastiei, nu doar din țară, ci din intreaga lume. Cum e cea a adolescentului de șaptesprezece ani care îmi citise romanele și îmi scria dintr-un orășel din Franța. Îmi vorbea despre Rimbaund într-o scrisoare scrisa de mana, cu mare disperare. M-am îngrozit, fiindcă era la un pas de sinucidere, drama aceasta e una universala. Tinerii îmi vorbesc de tristețile lor, de dorința de a muri, îmi povestesc și de cum se agață de Martin și de Hortensia Paz, pentru ca-i ajuta sa reziste în viata asta atroce și nemiloasă.

Întotdeauna m-au preocupat tinerii aceștia ai căror ochi sunt făcuți sa vadă frumusețea, dar și nenorocul, căci cine e mai nefericit decât însetatul căutător de absolut?

În tinerețea mea, în mai multe ocazii, am avut tentația sinuciderii, dar m-am salvat prin înțelegerea suferinței celor care s-ar fi întristat din cauza morții mele. Mereu va exista cineva pentru care absenta noastră ar fi ireparabila: o mama, un tata, un frate; oricine ar fi, oricât de îndepărtat; un prieten drag, chiar și un câine.

Diego Cuartella, care în acești ultimi ani a lucrat cu mine, își amintește de ceea ce zice Camus: "Sinuciderea este singura problema filozofica realmente serioasa. Dilema dacă viata merita sau nu sa fie trăita, aceasta este răspunsul, de fapt, la întrebarea fundamentala a filozofiei".

[...] Atunci continui cu aceasta mărturie, epilog sau testament spiritual dedicat acelor fete și băieți dezorientați și timizi, sau celor care cauta o scândura în largul marii, după un naufragiu. Deoarece cred ca numai atât le pot oferi: niște biete rămășite de lemn.

[...]PACT INTRE ÎNVINȘI

Îți vorbesc ție și, prin tine, tinerilor care-mi scriu sau ma opresc pe strada, de asemenea, celor care privesc de la celelalte mese din cafenea, care încearcă sa ma abordeze și nu îndrăznesc.

Nu vreau sa mor fără sa va spun aceste cuvinte.

Am încredere în voi. V-am scris despre multe lucruri dure, multa vreme n-am știut dacă va voi mai putea spune ce se întâmpla pe lumea asta. Acesta este pericolul pe care-l înfruntam cu toții, bogați sau săraci.

Acest lucru nu-l cunosc însa oamenii puterii. Ei nu știu ca și copii lor se afla în situația asta trista.

Nu putem sa ne scufundam în deprimare pentru ca, într-un fel, este un lux pe care părintii copiilor care mor de foame nu și-l pot permite. Si nici nu e posibil sa ne închidem de fiecare data cu lacăte mai mari în căminele noastre.

Trebuie sa ne deschidem în fata lumii. Sa nu credem ca dezastrul e în afara noastră, ci ca arde ca un foc in sufrageria din casele noastre. Ne sunt în pericol viata și pământul.

Va scriu un vers din Holderlin:

Însuși focul zeilor ne face zi

și noapte sa mergem înainte,

Haideți! Sa privim spatiile deschise,

Sa cautam ceea ce ne aparține,

oricât de departe s-ar afla.

Da, copii, trebuie sa luam viata lumii ca pe o sarcina personala și s-o apăram. Aceasta este misiunea noastră.

Sa nu ne gândim ca guvernele se ocupa de asta. Guvernele din lumea întreaga au uitat, putem spune, ca scopul lor este promovarea binelui comun.

Astfel, solidaritatea dobândește un loc decisiv în lumea asta fără cap și coada, care-i exclude pe cei diferiți. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalității istoriei.

Dar mai întâi va trebui sa acceptam ca am eșuat. Altminteri vom ajunge sa fim târâți de către profeții televiziunii, de cei care cauta salvarea în panaceul supradezvoltarii. Consumismul nu este un substitut al paradisului.

Situația e foarte grava și ne afectează pe toți. Dar, deși este asa, exista unii care fac eforturi sa nu trădeze valorile nobile. Pe lume, mii de oameni supraviețuiesc în mizerie. Ei sunt martirii. 

*

Va vad coborând din trenuri, din autobuze, după istovitoare zile de lucru, sau dezolați când nu primiți de lucru. Va vad în femeile vestejite la treizeci de ani din cauza copiilor și a obligației de a munci pentru salarii mizerabile. Va vad în copii străzii, în bătrânii care dorm în metrou. În toti oamenii abandonați în suferință și lipsuri.

Odată, l-am întrebat pe Pasolini de ce se interesa de viata marginalizatilor, cum era și protagonistul filmului Mama Roma, iar el mi-a răspuns ca o făcea fiindcă în ei viata se păstra sacra în mizeria sa.

Acest gen de oameni revelează Absolutul de care ne îndoim atâta, împlinindu-se pe sine și, după cum spunea Holderlin, acolo unde se afla pericolul, se ivește și salvarea.

De fiecare data când am fost pe punctul de a pieri din istorie, ne-am salvat prin partea cea mai nevoiașa a omenirii. Luam în considerare atunci cuvintele Mariei Zambrano: Nu se trece de la posibil la real, ci de la imposibil la adevărat. Multe utopii au devenit ulterior realități.

*

Sunt multe motive, o sa-mi spuneți, ca sa nu crezi în nimic.

Tinerii ca voi, moștenitori ai abisului, hoinăresc pribegi pe un pământ în care nu le-am asigurat adăpost. In acest gol existențial și metafizic suferă orfanii de cer și acoperiș. Îți înțeleg frământarea, deruta de a aparține unui timp în care pereții s-au dărâmat, dar unde încă nu se conturează orizonturi noi. Ochi falși țin sa-ți captiveze voința de pe ecranele de televizor. Trebuie sa te gândești ca nu mai ai moneda de schimb atunci când existenta valorează mai puțin decât un anunț publicitar. Scepticismul s-a agravat prin resemnarea crescânda cu care ne asumam amploarea dezastrului. Banalitatea cu care se degradează sentimentele cele mai nobile, făcând omul sa decada într-o caricatura jalnica, într-o ființa de nerecunoscut.

Si eu am multe îndoieli, iar uneori ajung sa ma gândesc dacă sunt valabile argumentele cu care am încercat sa descopăr sensul existentei. Ma reconfortează sa știu ca Kierkegaard spunea ca a avea credința înseamna curajul de a susține ca te îndoiești. Eu oscilez intre disperare și speranța, care întotdeauna prevalează, fiindcă, dacă nu, atunci omenirea ar fi dispărut încă de la început, pentru ca exista atâtea motive sa te îndoiești de toate. Dar din cauza persistentei acestui sentiment atât de profund și absurd, străin de orice logica - cât de nefericit e omul care socotește doar cu logica! - ne salvam, pentru a mia oara, mai ales prin femei; deoarece nu numai ca dau viata, ci sunt și cele care conserva aceasta specie enigmatica. Nu în zadar, într-una din culturile a cărei ințelepciune este milenara, se credea ca sufletul unei femei care murea în durerile facerii era purtat în același cer cu sufletul războinicului învins în lupta.

*

De aceea iți vorbesc, cu dorința de a naște în tine nu doar provocare, ci și o convingere.

Mulți ma întreabă despre încrederea în tineri, pentru ca ii considera distructivi sau apatici. Este firesc ca in miezul catastrofei sa existe unii care vor sa evadeze dăruindu-se vertiginos consumului de droguri. O problema despre care imbecilii pretind ca e de resortul politiei, când de fapt, e rezultatul profundei crize spirituale a timpului nostru.

Eu îmi reafirm zilnic încrederea în voi. Sunt mulți cei care, în furtuna, continua sa lupte, oferindu-și timpul și chiar viata pentru celalalt. Pe străzi, în închisori, în târguri mizere, în spitale. Arătându-ne ca, în aceste vremuri de false triumfalisme, adevărata rezistenta este aceea care se bate pentru valori considerate pierdute.

În timpul călătoriei mele în Albania, am cunoscut un băiet pe nume Walter, care își lăsase casa în provincia Tucuman pentru a merge sa îngrijească bolnavi alături de congregația Maicii Tereza din Calcutta. Cu câtă emoție îmi amintesc! Întotdeauna când vad știrile cumplite care ne vin din acea țară draga mie, ma întreb pe unde o fi. Poate ca citește aceste cuvinte de recunoștință fata de nobilul sau eroism.

Sunt milioane cei care rezista, chiar voi puteți confirma atunci când ii vedeți pe acești bărbați și femei care se trezesc în zorii zilei și ies sa caute o slujba, lucrând ce apuca pentru a-și putea hrăni copiii și a avea un trai decent, cât de modest. Te-ai gândit vreodată câți oameni din țară împărtășesc foamea aceasta după demnitate și dreptate?

Mii de persoane, în ciuda dezamăgirilor și a eșecurilor, continua sa manifeste, umplând piețele, hotărâți sa elibereze adevărul din lunga sa deportare. De pretutindeni vin semnale ca oamenii încep sa strige: Destul! La fel se întâmpla cu mișcarea zapatista din Mexic și cu toate mișcările care ne avertizează de pericolul care gonește viitorul planetei.

Trebuie sa ne amintim ca a existat cineva care a dărâmat imperiul cel mai puternic din lume cu o capra și o furca simbolica. Aceasta revolta nu justifica în nici un fel izolarea într-un turn de fildeș, indiferent la ce se întâmpla lângă tine. Gandhi a avertizat ca e o minciuna sa pretinzi ca nu ești violent și sa ramai pasiv în fata nedreptăților sociale. Dimpotriva, cred ca tine de o atitudine anarho-creștina faptul ca trebuie sa călăuzim viata.

Deja nu mai sunt nebuni, a murit acel om din La Mancha, acea năstrușnică fantasma în desert. Toata lumea este teafără la minte, oribil și monstruos de teafără.

Aceasta absenta a nebuniei pe care o deplânge Leon Felipe este asemănătoare celei a stoicului Guevara, care și-a abandonat viata confortabila și a plecat într-o lupta nesăbuită în selva boliviana, bolnav de astm, fără leac, pentru a sfârși asasinat de niște canalii barbare și respingătoare. Ce contează dacă se confunda cu materialismul dialectic? Însuși acest fapt demonstrează inocenta, autenticitatea sa. El lupta pentru acel Om Nou care astăzi ne zorește sa recuperam ruinele istoriei. În ultima sa scrisoare, le spune părinților: Dragii mei bătrânei, simt iarăși sub călcâie coastele Rosinantei, merg la drum cu scutul pe brat. Si atunci iese în căutarea a ceea ce Rilke numea propria moarte. Aceasta e măreția lui, pe care unii o vor considera o copilărie, o prostie; dar aceste gesturi de eroism nebunesc ne mantuie de atâta nedreptate, pentru ca nu putem trai fără eroi sau martiri. Ca acei studenți din Piața Tien-An-Men care, într-un masacru oribil, au murit opunându-se șenilelor. Ei sunt cei care ne arata căile pe care viata o poate lua de la început.

Trăim un timp în care viitorul pare irosit. Dar, dacă pericolul ne-a răsturnat destinul comun, trebuie sa răspundem în fata celor care au nevoie de ajutorul nostru.

*

[...]Dacă rezistenta pare absurda când se prevestește sfârșitul, de ce sa nu meditam la acești sfinți? Oare nu sunt ei înșiși o dovada ca mai exista ceva de cealaltă parte a absurdului?

Nu știm dacă la sfârșitul drumului viata așteaptă ca un cerșetor care ne întinde mana.

Aceasta credință nebuneasca sau miraculoasa se datorează, cu siguranță, faptului ca am ajuns la capăt. Este necesar sa conservam locurile care exista pana și în suburbiile marilor orașe, unde se păstrează încă atributele omului concret, din carne și oase.

Când lumea supradezvoltată o va lua la vale, cu toți robotii și cu toata tehnologia, pe calea exilului, atunci omul își va recupera unitatea pierduta. Si poate, când ne vom trezi din acest coșmar sinistru, când un gol de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti ca am fost odată cei despre care Rene Char spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios. [...]

*

Si eu am vrut sa fug de lume. Voi m-ați împiedicat, cu scrisorile voastre, cu cuvintele voastre de pe strada, cu abandonul căruia i-ați fost sortiți.

Atunci va propun, cu toata seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viata asta, sa facem un compromis: sa ieșim in spatii deschise, sa ne asumam riscul pentru celalalt sa așteptăm, lângă cel care își întinde bratele către noi, ca noul val al istoriei sa ne trezească. Poate ca deja acest lucru se întâmplă, subteran și silențios, asa cum fac mlădițele care palpita sub pământul iernii.

Sa fie ceva pentru care merita totuși sa suferi și sa mori: o comunitate intre oameni, un pact intre învinși. Un singur turn, da, dar scânteietor și indestructibil.

În vremuri obscure ne ajuta acei care au știut sa meargă prin întuneric. Citiți scrisorile pe care Miguel Hernandez le-a trimis din închisoarea unde și-a găsit în final moartea: Sa închinăm pentru tot ceea ce se pierde și se regăsește: libertatea, legăturile, bucuria și acea mângâiere neștiută care ne duce la propria căutare prin lume.

Sa va gândiți mereu la noblețea acestor oameni care răscumpără omenirea. Prin moartea lor, ei ne dăruiesc valoarea suprema a vieții, demonstrându-ne ca obstacolul nu împiedica istoria și amintindu-ne ca numai omul poate cădea în utopie.

Numai cine va fi capabil sa incarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisiva, aceea de a recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o."

Politica lui Tolstoi

Politica lui Tolstoi

O mica introducere de Adrian V.

Politica lui Tolstoi este politica oamenilor liberi.

Politica lui Tolstoi vorbeste despre umilinta cu care trebuie sa privim fiecare dintre noi lumea care ne inconjoara, este teologia eliberatoare, este “doctrina” credinciosilor fara biserica si Dumnezeu official, este limbajul iubirii in fata raului, este mesajul lui Iisus scris la 1900 de ani diferenta.  Cine are urechi sa auda si ochi sa vada, va vedea in textul urmator chemarea la adevarata revolutie, cea spirituala, cea fara de care lumea noastra va ramane in acelasi stadiu de nebunie, de moarte clinica.

 

1907

1.Revolutionarii sunt manati mai ales de invidie, ambitie si iubire de putere. Si ceea ce e mai rau, aceste sentimente urate sunt mascate de falsa iubire si compasiune pentru popor si, ceea ce e si mai ridicol, de falsa iubire de libertate: se aservesc puterii in cea mai cumplita dintre sclavii, din dragoste de libertate!

2.Eliberarea poporului, constitutia, feluritele libertati, maretia statului, patriotismului, cea mai buna randuiala sociala, toate sunt numai poleieli sub care se ascund invidia, iubirea de putere, ambitia, orgoliul, trandavia, disperarea. Urmarile acestor intentii bune sunt lupta impotriva tuturor, ura in locul iubirii si o decadere tot mai mare a moravurilor.

3.Anarhismul care permite violenta e o neintelegere ridicola. Exista un singur anarhism intelept: crestinismul, ignorarea oricaror manifestari politice externe ale vietii si viata fiecaruia pentru “eul” sau propriu dar nu cel corporal, ci cel spiritual.

4.Egoismul personal este un rau mic, egoismul familial este mai mare, egoismul partidului e si mai mare, egoismul statului este cel mai cumplit.

5.A te folosi de libertatea revolutiei pentru a te izbavi de prejudecata necesitatii puterii. “Dar oamenii nu sunt pregatiti”. Avem un cerc vicios. Oamenii nu vor fi pregatiti atata timp cat va exista o putere care ii corupa.

Dupa cum tutorele il considera pe pupil mereu nepregatit, la fel se intampla si cu candidatul la functia de tutore. Anarhistii vad raul puterii, dar cred in ea, in mijloacele ei.

6.Libertatea, egalitatea pot fi obtinute numai prin iubire, nu prin violenta. Daca sunt obtinute prin violenta, sunt cel mai mare rau.

7.Am citit ce scrie Kropotkin despre comunism. E bine scris si intentiile sunt bune, dar e uimitor prin contradictia interioara: sa faci uz de violenta pentru a opri violenta unor oameni fata de altii. Problema e cum sa-I faci pe oameni sa nu fie egoisti si violenti. Conform programului lor, pentru a atinge acest scop trebuie sa savarsesti alte violente. Am simtit pregnant diferenta dintre viata de dragul lumii, a oamenilor, a aprobarii lor, si viata pentru Dumnezeu, cu toata forta ei. Cata libertate, bucurie si putere are viata aceasta.

Cred ca pentru crestini nu poate exista nici comunismul, nici dreptul la proprietate. Crestinismul, cu temeiul lui essential, libertaea deplina care exclude posibilitatea violentei omului impotriva omului, anuleaza si comunismul si dreptul la proprietate.

Daca am facut o pereche de cizme si vreau sa le dau fiului meu, comunistul imi cere cizmele astea spre folosul comun. Daca nu vreau sa le dau, va face uz de violenta impotriva mea. La fel va proceda si omul de stat impotriva omului care vrea sa-mi ia cizmele, va face uz de violent. Crestinul insa, desi cunoaste si respecta pornirea oamenilor de a dori sa dispuna fiecare de munca lui, nu se considera indreptatit sa-si indeplineasca cu forta aceasta dorinta si nu  consider ape nimeni indreptatit sa ia cu forta, in numele comunismului, rodul muncii omului. Crestinismul, ca si comunismul, exclude proprietatea, dar nu ingaduie violenta. Proprietatea, ca si comunismul, este rezultatul violentei, tine de violent care nu exista pentru crestin.

8.Liber poate fi numai omul care indura violenta, nicidecum cel care o savarseste.

1908

9.Oranduirea statala nu se va schimba pana cand oamenii nu vor fi gata mai degraba sa moara decat sa participle la violent prin plata birurilor, catanie si acceptarea legitimitatii puterii.

10.Socialistii fac doua greseli principale, pe langa celelalte greseli, doua greseli care le distrug toate argumentele. Prima e ipoteza ca productia industrial concentrate in anumite locuri va ramane neschimbata si in conditiile libertatii economice a muncitorilor. In realitate, nevoia de arme, pusti, fortarete, obiecte de lux, cai ferate si alte obiecte produse acum va disparea. Prin urmare si productia industriala care a fost mereu impovoratoare pentru oameni si a aparut numai in conditiile lipsei de libertate care a nascut capitalismul, nu doar ca nu va creste, ci va disparea. Oamenii nu vor mai trai la gramada viata chinuitoare din orase, ci vor trai in largul lor, natural si plini de bucurie pe pamant si nu vor avea nevoie de capital. Progresul ethnic va adduce cu sine inventii ce vor usura productia, iar munca de ocnas nu va mai fi necesara… (n.e.: ultima fraza este una dintre singurele idei gresite ale autorului)

A doua greseala este ca oranduirea socialista are nevoie de administrator. De unde vor lua oameni care sa organizeze oranduirea socialista justa fara abuzurui, savarsite cu violenta.

11. E o mare greseala sa credem ca toate inventiile care au sporit puterea oamenilor asupra naturii in agricultura, in obtinerea si combinarea chimica a substantelor, precum si posibilitatea oamenilor de a avea o mai mare infulenta unii asupra altora, de pilda prin caile si mijloacele de comunicare: tiparul, telegraful, telefonul, gramofonul, sunt bune. Si puterea asupra naturii si sporirea posibilitatii oamenilor de a se influenta unii pe altii vor fi bune numai cand activitatea oamenilor va fi calauzita de iubire, de dorinta de a face bine altora, si vor fi rele cand vor fi calauzite de egoism, de dorinta de bine doar pentru sine.

1909

12.Oamenii din vremurile noastre n-au de ales: ori pier cu siguranta continuand acelasi mod de viata, ori isi schimba viata in mod radical.

Da, omul trebuie sa se supuna si sa puna mai presus de toate doar o singura lege, cea care e proprie tuturor si a carei aplicare adduce tuturor binele.

13.Omul a pradat intregul sat, a pus toata prada gramada si o pazeste. Vine un om dezbracat si fura o camasa. Hotul il prinde si-l pedepseste dupa legea pe care tot el a statornicit-o. Oare nu asa fac toti bogatii, si mai ales proprietarii de terenuri, cu saracii? Prada fara incetare milioane de la mii de oameni. De la ei au luat nutretul vacii, caii, iar cel judecat si condamnat nu e jefuitorul, ci omul care a luat cele necesare de pe pamantul care ii apartine cu acte in regula. Inainte de a face legile care interzic furtul jugurilor, lemnului, fanului, trebuie date legi care sa interzica jefuirea celei mai legale proprietati a oamenilor, pamantul.

Da, am citit ieri despre Marx al lui Engels… M-am trezit azi din somn cu o negare a materialismului clara, simpla, usor de inteles pentru toti.  In stare de veghe nu mai era la fel de limpede ca in vis, dar ceva tot a ramas. Si anume ca materialistii trebuie sa accepte ca Ziditorul a comis o eroare pentru a explica de ce material s-a randuit astfel incat sa formeze finite separate, dintre care primul sunt eu, si cu asemenea insusiri cum sunt simturile si mintea. Pentru nematerialist e limpede ca tot ce numesc lume materiala este produsul “eului” meu. Pentru el taina principal e separarea mea si a fiintelor.

 14.Nici un fel de revolte, rascoale, uniuni nu aduc nici a mia parte din ce poate aduce abtinerea de la doua lucruri, bautul votcii si recrutarea in armata.

15.Tot raul vine din faptul ca, pervertind idea, oamenii o obliga sa slujeasca in folosul lor.

16.Oricat ar parea de ciudat, cele mai ferme, inflexibile convingeri sunt cele mai superficial. Convingerile profunde sunt intotdeauna mobile.

17.Oamenii nu inteleg adevarul si nascocesc sofisme caudate pentru a-l putea respinge sau pentru a-si apara pozitia, sau pentru a nu accepta ca intreaga lor munca a fost pierduta zadarnic si daunator.

18.Am inteles foarte limpede influenta buimacitoare a “stiintei”, adica memorarea ideilor altora. Nimic nu atrofiaza, nu ucide mai mult capacitaea de a avea ideile tale si de a sti cum sa le dirijezi decat aceasta ingramadire a ideilor straine.

1910

19. Patriotismul este imposibil pentru omul care crede cu intelepciune macar in ceva.

20. Marea majoritate traieste numai o viata animalica, iar chestiunile umane se supune orbeste opiniei publice.

21. Masini, pentru a face ce? Telegraful (telefonul), pentru a transmite ce? Scolile, universitatile, academiile, pentru a invata ce? Sedinte, pentru a discuta ce? Carti, ziare, pentru a raspandi informatii despre ce? Cai ferate pentru a merge incotro? Si cine merge? Milioane de oameni adunati si supusi unei singure autoritati, pentru a face ce? Spitale, doctori, farmacisti, pentru a prelungi viata, dar pentru ce s-o prelungeasca?

De dragul lui Dumnezeu, ba nu de dragul Lui, ci de dragul vostru, veniti-va in fire. Intelegeti nebunia vietii voastre. Macar un ceas desprindeti-va de fleacurile in care sunteti prinsi si care vi se par atat de importante: toate milioanele voastre, jafurile, premeditarea crimelor, parlamentele, stiintele, bisericile voastre. Macar un ceas desprindeti-va de toate astea si priviti-va viata, priviti-va pe voi, priviti-va sufletul care salastluieste in trupul vostru pentru un timp scurt si incert, veniti-va in fire,, uitati-va la voi si la viata din jurul vostru, intelegeti toata nebunia voastra si infiorati-va. Infiorati-va si cautati-va salvarea…

Veniti-va in fire prêt de-un ceas si veti vedea limpede ca singurul lucru important in viata nu-I ceva exterior. Avem nevoie doar de ce se afla in noi insine. Numai de-ati intelege ca n-aveti nevoie de nimic, absolute nimic, in afara unui singur lucru: sa va salvati sufletul, caci numai asa putem salva lumea. Amin.

22. Progresul nu-I important nici pentru fiecare om in parte, nici pentru specia umana, fiindca se petrece in timp, care e infinit. Progresul in timp e doar conditia indispensabila care face posibila constiinta binelui desavarsirii.

23. Cunoasterea si stiinta sunt lucruri diferite. Cunoasterea e totul, stiinta e un fragment. La fel ca diferenta dintre religie si biserica.

24. Soldatia trezeste nevoia patriotismului care justifica ticalosia soldatiei. Patriotismul trezeste nevoia soldatiei care sustine patriotismul.

Totul e spre binele celorlalti, si mai ales spre binele meu (3 noiembrie 1910, ultimele cuvinte scrise de mana lui Lev Tolstoi)

Aforisme:1907

1.Duhoborii(membrii unei secte din rusia aparute in secolul optisprezece, care contesta dogmele si ritualurile bisericii ortodoxe) au inceput cu arderea armelor, iar revolutionarii cu achizitionarea de bombe si browning-uri.

2. Societatea se instaureaza prin consens fara violenta, statul se instaureaza prin violenta.

3. Atentatele sunt indiciul urii fata de putere, fata de putere in general si fata de cei bogati. E un semn ca viata organizata prin violenta, prin forta si-a trait traiul. (Precum si-a trait traiul si sclavia.)

4. In conditiile acestei lipse a principiilor morale, cand se propovaduieste ca oricine poate fi ucis, nu ma mira ca sunt ucisi oameni, ci ca se ucide putin.

5.  Adevarata noastra mila se indreapta doar spre oameni, cand avem de-a face cu animale e vorba numai de un reflex al milei fata de oameni. Mila noastra fata de animale trebuie sa creasca, iar ea (cum se poate sa nu stim asta, pentru mine e evident) va influenta relatiile dintre oameni.

6. Egalitatea e posibila cand exista smerenie iar omul vrea sa fie mai prejos decat cel mai de jos, nu cand exista trufie iar omul vrea sa fie egal cu cei superiori, invidiindu-i. Unul dintre cele mai mari pacate ale lumii de azi e trufia ca noi, asa-zisii oameni educati, putem ajuta poporul.

7.Nici un fel de ministry si tari nu pot construe acea oranduire sociala bun ape care o adduce credinta unificatoare. Poporul rus n-a ajuns inca la ea. Dezordinea, anarhia, posibilitatea de a face orice, crimele nu vor inceta pana nu va incepe unirea in credinta.

8. Domnii cu aceasta convingere a lor ca pot ajuta poporul sunt aidoma capuselor care ar vrea sa insanatoseasca omul care il paraziteaza.

9. Civilizatia, asa cum evoleaza ea acum, ca progres material lipsit de morala, nu promite nimic bun. Daca s-ar avea in vedere binele omului, nu ar exista automobile. Cresterea cailor de cand sunt manji si dresajul sunt adevarate placere… Acum cel mai important lucru e ca progresul moral sa ajunga la nivelul celui material, iar atunci toate conditiile materiale se vor schimba. In ce fel? Nu putem prezice.

10. Boala cea mai cumplita este increderea in doctori.

11. Revolutia este durerea facerii prin care se trezeste constiinta spirituala.

12. Libertatea in invatatura e foarte buna, dar e o greseala sa scoti copiii din mediul familial. Pentru copil nu exista nimic mai bun decat familia.

13. Marele oras e o institutie a trasului pe sfoara.

14. La oras oamenii se aduna doar pentru a se pacali unii pe altii, in administratii, banci, comert, institutii de invatamant…

15.  Puerea e imposibil de evitat. Pentru mine e o problema esentiala. Am constiinta ca orice institutie reprezinta o inegalitate. Idealul nu poate fi atins in nimic. Sindicalismul statal, religios, national este una dintre cele mai mari ispite.

16. Casele inalte vor fi privite in viitor asa cum privim noi piramidele.

1908

17. Viata revolutionarilor e obscuritate, inraire si abnegatie. In lipsa principiului religios, omul se supune cu usurinta curentului dominant.

18. Copiii sunt ca niste mici animale salbatice. Dar aici se iveste posibilitatea luptei launtrice. Cu cat incepem mai devreme, cu atat mai bine. Violenta, interdictiile inspira teama, nu trebuie sa ne folosim de ele. De aceea spun ca e greu cu copiii, e foarte usor sa folosim violenta, sa-I pocnim.

19. Formele se schimba, iar sclavia si puterea raman. Fireste, ceva mai slabite.

20. Violenta e cumplita, nu atat prin chinurile ei, cat pentru ca provoaca ura.

21. Traiesti intr-o lume a binelui ideal, iar in jur sunt guvernul, revolutionarii, faptele grosolane ale poporului, ignorarea legii spiritului. De fapt, nu ignorarea, ci nerecunoasterea principiilor spirituale (a principiilor morale, a naturii spirituale). Ca un cal fara picioare, o pasare fara aripi.

22. Stiinta nu poate oferi nici morala, nici religie.

23. Ce atitudine au revolutionarii fata de activitatea lor, cat au fost de dezamagiti, ce cumplite au fost urmarile activitatii lor si activitatii guvernului! Cum s-a rasfrant asta asupra poporului! Ma imbolnaveste, dar toate acestea sunt spre bine. Neaparat spre bine, orice face Dumnezeu este bun.

24. Patriotismul e insuflarea prejudecatii, o datina care nu corespunde constiintei actuale a rusilor. Maretia Rusiei! Singurul ei avantaj e ca finalndezii ne urasc, caucazienii ne urasc…

25. Nu este un calambur, nu este o gluma, ci realitatea. Daca nu ne vom mai impotrivi raului, cei rai nu vor mai avea puterea. Ei detin puterea in conditiile impotrivirii actuale.

26. Munca savantilor e o tenativa de a obtine rezultate fara efortul gandirii, al intelectului, rezultate care in mod normal sunt obtinue prin intellect.

27. Patura sociala superioara si-a trait traiul. Nadejdea ramane in popor, acea parte a lui care se gaseste inca in stadiul copilariei, care nu e contaminate de rationamente false si prejudecati.

28. Exista o metoda de a rezolva problemele sociale: sa transferam totul spre atitudinea personala fata de binele si raul din lume, noi insine sa nu participam la rau, iar astfel rezolvam cel mai bine problemele sociale.

29. Voi muri cu convingerea ca patriotismul si nationalismul rasial sunt terminate. Fereasca Dumnezeu de unirea rasiala.

1909

30. Intelectualitatea nu-i decat o noua patura sociala care va lua locul capitalistilor.

31. Mi se pare ca supunerea fata de guvern seamana cu supunerea fata de o banda de talhari. Guvernul e o adunatura imorala. Cazul lui Azef (Evno Fischelevici Azef (1869-1918), agent provocator al Ohranei) este graitor pentru imoralitatea guvernului.

32. Numai iubirea, iubirea religioasa aduce libertatea. Iubirea insa e iubire doar atunci cand conditia ei indispensabila e neintrebuintarea violentei.

33. Noi, slavii, avem un puternic sentiment patriotic. Trebuie sa luptam impotriva lui. Ne inrobim singuri. Daca nu ne vom inrobi noi insine, nimeni nu va putea inrobi. Exista o atractie fireasca fata de poporul sau, la mine fata de cel rus, desi ma straduiesc nu sa fiu rus, ci crestin. Patriotismul e daunator.

34. Singura stiinta cu adevarat necesara, singura cunostinta de care am nevoie, este cunoasterea a ceea ce trebuie sa fac, cum trebuie sa traiesc pentru a-mi duce viata cel mai bine cu putinta. Toate asa-zisele cunostinte stiintifice care nu duc catre raspunsul la aceasta intrebare sunt inutile. Cunosintele matematice, si partial cele fizice si astronomice, sunt atragatoare si pretioase ca mijloc de rafinare si disciplinare a mintii. Dar, admitand acest lucru, nu trebuie sa uitam ca, dupa cum spune Lichetnberg, capacitatea de inmagazinare a crierului este limitata.

35. Nu am nici o doctrina. Adevarul este unul singur in toate doctrinele. Trebuie sa eliminam din ele doar ce contrazice adevarul.

1910

36. Cine va stapani pamantul va stapani oamenii. Pamantul nu poate fi proprietate personala. Cine stapaneste pamantul stapaneste puterea.

37. Asa cum in ziua de azi se scrie cu groaza despre felul in care odinioara erau biciuiti taranii, la fel se va scrie peste ani despre faptul ca pamantul se afla in proprietate personala.

38. Patriotismul slav e bun doar pentru ca tine de domeniul spiritual, religios si moral.

39. Cred ca prin vardist nu se obtine nimic bun, doar rau. Aceasta educatie superficiala nu inseamna nimic daca se intrebuinteaza violent… Exista un mijloc de a educa, prin religie. In Shanghai, in jumatatea chineza a orasului, nu exista nici un vardist si nu sun infractiuni, iar in jumatatea europeana e plin de vardisti si sunt o multime de infractiuni.

40. Ideal e sa iubesti animalele. Oamenii au multe obiceiuri rele pe care animalele nu le au, in schimb oamenii au si acel lucru care ii asaza mai presus de animale: idealuri spiritual nemarginie.

41. Nu se poate face bine prin rau.

42. Visurile stiintei. Copiii se vor naste stiintific. Prejudecata stiintifica provoaca repulsie… Cand patrunzi in toate astea vezi ca este complet absurd. Stiinta a devenit o afacere comerciala, se primesc diplome. Deja numai faptul ca un profesor tine acelasi curs zece ani in sir… si nu se stie de ce fiecare profesor isi recomanda propria carte, o remarca intre alte carti.

43. Stancutelor, pasarilor, le e dat sa zboare, iar oamenilor le e dat sa triasca intelept, iar ei prefer sa traiasca rau si sa zboare. Nu vor zbura ca stancutele, iar mintile si le vor pierde de tot.

44. Orice participare la activitate politica e absoluta inutila.

45. Va rog sa tineti minte ca in afara de Lev Tolstoi mai exista o multime de alti oameni.

Civilizatia si primitivul - John Landau, 1995 (eseu aparut in Against Civilization - Readings and Reflexions editata de John Zerzan)

Ce este Primitivul?

Primitivul este incredere, incredere, incredere. Este gol. Se misca intr-un limbaj al extazului. Limbajul trupului, al corzilor vocale, al viselor si al ideilor. Limbajul mirosurilor. Primitivul este piciorul gol care atinge pamantul. Primitivul nu este fara idei, are idei care sunt in concordanta, imbratiseaza, si devin una cu instinctele. Primitivul este dansul, miscare. Primitivul este o viata fara confuzie,imbratisarea multiplului. Primitivul este pierderea in tot ceea ce tu poti fi. Primitivul este forta,este maestrul fortei. Sunt corpuri asamblate impreuna in gasti tipatoare si colorate. Este pasiunea transpusa in forma; este afundarea in sine; este aceea cruzime creata prin ritualuri senzuale. Primitivul este lupta ca iubire, durerea ca apropiere, nedumerirea precum o cadere libera in oceanul de a fi. Este ud, este acoperit de noroi, este amniotic. Primitivul este adunarea spirituala a plantelor si animalelor; este vanatoarea misterului.Este diferenta de incadrare salbatica prin campuri de culoare,    care alearga libere de la idealuri la capcane periculoase; toate aceste fiind fascinante de fel. Primitiv este indrederea in pamant, solul de dedesubtul picioarelor fiecaruia.

Ce este Civilizatia?

Civilizatia este neincredere, de neatins, este un pretext un ne-joc, avand pretentia de a NU fi. Civilizatia este NU; ne asigura ca NU este. Trebuie sa contina negatie ori, daca nu,inceteaza sa mai existe. Civilizatia este ORI FACI/ORI. Civilizatia este ''toate lucrurile iar toate lucrurile la locurile lor''(dar nicaieri in afara locurilor lor; in timp ce primitivul nu este locul nici unui lucru, pentru ca verbul  este tot, ca activitatea sau odihna). Civilizatia este cercetarea vietii Extraterestre; dorinta de a parasi Pamantul. Civilizatia este dispretul pentru praf, pamant,noroi. Civilizatia inseamna a fi legat de Idealuri, orice fel de idealuri. Civilizatia este perfectionismul care ravaseste o fiinta rusinoasa, suferinda, neindemanatica, galagioasa. Este masinaria, fragmentarea, distrugerea anumitor parti cu buna stiinta. Este fara adapost, exilata in toate partile, asadar, colonizatoarea a tot ceea ce vede. Este viata frustrata, frustrata, frustrata. Este manipularea. Este credinta ca numai Binele mentine universul la locului sau iar fara el totul se va prabusi; asadar, este demonizarea tuturor lucrurilor pe care le gaseste a fi rele. Este domnia paranoiei, asadat, este paranoia dominatiei. Civilizatia este '' nu va prostiti'', nu va dezbracati, a nu avea o criza isterica, a nu atinge, a nu-ti urmari instinctul, a nu usura, a nu te comporta la fel ca cei care sunt mai ''jos decat tine'', a nu trage basini, a nu ragai, a nu trage un pui de somn, a nu respira, a nu plange, a nu va odihni.... Este o insiruire de ''nu''. Nu are substanta, asadar trebuie sa depaseasca toate lucrurile ca sa-si demonstreze ca exista. Civilizatia este Invidie, se uraste pe sine, cealalta parte este verde, trebuie sa o avem, verdele care este inutil, stergerea tuturor lucrurilor, asadar simularea superioritatii pentru a-si salva pielea; cel care-si salveaza cel mai mult fata castiga.

Omul care nu adera la nimic

  Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în „Monde", din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară". Ea adaugă: „Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare  a burgheziei". Şi concluzia ei este: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!" (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici de care pomenesc eu însumi, în prefaţa susnumitei cărţi). Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci cîrrd încă nu era decât un povestitor!” Acum zece ani, vorbind despre Mes Departs, în „Les Nouvelles Litteraires", prietenul Philippe Noel îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. Aşa că, din toate părţile, mi se recomandă acelaşi sfat de-a rămâne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hârtie şi când directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rânduri, mi-a spus făţiş: „Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!" Madeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital.   
  Dar, dacă i-ai ascunde sinceră îngrijorare dinaintea atitudinii sale — nu mai puţin surprinzătoare —, n-ar fi să-i aduci mai degrabă, una dintre cele mai grele ofense?” Desigur, da! Ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. Iată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine, — menajamente datorate numai oamenilor pentru care exintenţa a fost confortabilă şi o regretă. Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei* şi un „vândut burgheziei", în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit.
  Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă, în acel moment, vitalitatea inea, — care sperie pe doctori, — a primit lovitura de graţie, încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de -ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de câţiva, de cei cărora se dator este mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decât o escrocherie mârşava! Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciună socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomană de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale!
   Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!” Madeleine Paz scrie: „Atunci când povestea, pur şi simplu, un singur cuvânt al său făcea să ţâşnească revolta; de când vrea să instruiască, o batjocoreşte, într-adevăr, -frumoasă învăţătură într-adevăr, decât aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sângerează şi suferă!”
   Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie" nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decât organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc", înainte de-a muri! Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. In ciuda ei. în ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmpla uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei, Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris.
  Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată" în dăuna lui, de ambele părţi ale baricadei. Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului.
  Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul să revină la existenţa lui gregară, până la stârpirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutisti!
   Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna.   
  Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea — ca să vorbesc ca La Palice, — este cu totul contemporană şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă.
  Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am 'făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau „organizaţii" profesionale şi, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună.
   În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa, n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni. Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la nimic. Şi cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă, mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sătura să mai fie minaţi de la spate, ca nişte oi.   
  Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit" sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale.  
  Ce te face să crezi, că „adevărul" dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa „celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!" Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfînt?", că „soarta muncitorilor se joacă acolo?” Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaşte puţin „soarta muncitorilor", a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroen. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la
frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi „soarta muncitorilor". Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii" Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor", — când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza" lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale. Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale" şi să continui a le „poveşti" lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic". Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi", adăugind între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!). Da!' „vechi, vechi" şi mereu adevărate!
 Din nenorocire! (Panait Istrati) Bucureşti, Sanatoriul Filaret, martie 1933

1 Avea proiectat, în continuarea operei, seria Operele postume ale lui Adrian Zografi, alcătuită din romane, unde avea să înfăţişeze — între altele — „muncitorul ajuns la cârma puterii, spunând şi lucruri bune şi rele, lucruri destul de noi pentru această „lume nouă", care a început să se „învechească". Proiect care nu se realizează, din cauza morţii sale premature. (Text extras din scrisoarea adresată editurii „Rieder", 10 februarie 1933)..


descarcati de aici

Dupa cum va povesteam

... avem si surpriza pentru dumneavoastra. Primul episod al podcastului nostru este scurt, o introducere stangace la viitoarele inregistrari care vor cuprinde subiectele mentionate de-a lungul multitunii de bloguri si platforme pe care ne-am tot plimbat in incercarea de a gasi ceva care sa se potriveasca unui stil mai ''libertin'' sa ii spunem asa, si pe cat se poate, sa aibe cat mai putine copyright infringements asupra noastra. Pentru cine nu stie, unul dintre primele bloguri ale noastre a fost aproape golit de continut de catre binevoitorii care au raportat materialele pe care le-am tradus si le-am pus la dispozitia publicului, gratis ca de obicei.
P.S.: imi pare rau pentru zgomotul din fundal si pentru vocea mea cea lenta (stiu ca par adormit dar nu e nici pe departe adevarat :)) ).
P.S.2: daca aveti intrebari sau vreti sa discutam despre un anumit subiect da-ti un mail la vremurisalbatice @ gmail.com (legat!) sau putem discuta pe google hangouts.
P.S.3: daca nu va place cum vorbesc, ascultati macar pentru muzica!
Meniu:
7 Seconds- Aim to please
Anuntul oficial
Amebix- Arise
Nausea- Cybergod
Rudimentary Peny- The Evil Clergyman
 Mouth Sewn Shut- Doomed Future Today
Angelic Upstarts- I’m an upstart
 Aus Rotten- The Battlefield’s still
Red Antidote- No Nazis in Punk
Argy Bargy- Riot Squad
Totak Chaos- kill the Nazis
Menace- Punk Rocker
On File- Used to be a bootboy
Red Alert- If the Kids are United 

CLODO vorbeste

Acte sporadice de sabotaj impotriva companiilor implicate in constructia centralelor nucleare au avut loc in regiunea franceza Toulouse la mijlocul anului 1979. Acestea s-au intamplat in mijlocul celor mai puternice proteste locale impotriva fabricii GOLFECH, situata in zona raului Garonne. Dar miscarea anti-nucleara a reusit sa opreasca constructia pana in 1981, cand a devenit clar ca GOLFECH va fi totusi construita. In ciuda, sau datoritat impasului, sabotajului care a devenit si mai frecvent si cu tinte din ce in ce mai diversificat.

In iunie 1983, un bustul furat al lui Jean Jaures, faimosul socialist al anilor 1900, a reaparut spunzurat de gat intr-un pom in fata primariei. O ''notita de ramas-bun'', semnata de catre Jarues si ''editata'' de catre ''Asociatia Facatorilor de Probleme'', denunta curenta guvernare socialista(aceea a lui francois mitterand) pentru actiuni represive, autoritare. Dupa nota, Jaures regreta viata pierduta in inutila avansare a politicii social-democrate, care ajunsese intr-un hal atat de umilitor.

In lunile care au urmat, cateva atacuri asupra librariilor catolice si asupra statuilor religioase(inclusiv al bustului lui Pontius Pilat, aflat in apropiere de faimosul altar al lui Lourdes), semnate de catre campania''Opriti Preotii'', in semn de protest fata de vizita papei si impotriva ''multinationalei Vaticanului''. In aceeasi vara , diferite companii si birouri guvernamentale implicate direct sau indirect in constructia GOLFECH, au suferit daune serioase cauzate cu ajutorul explozibilelor sau a focului.

In timp ce diferite grupuri, majoritatea cu nume haioase(''Un grup necunoscut pana acum'')sau cu acronime, au reclamat responsabilitatea pentru atacuri, tonul si continutul comunicatelor reflecta o perspectiva comuna. ''Comitetul pentru Lichidarea si Subversiune a Computerelor'', cunoscut sub acronimul de CLODO(un nume de netradus dar care ar insemna ceva gen ''boschetar'')a reclamat responsabilitatea pentru sase actiuni care au avut loc in ultimii trei ani, cele mai multe dintre ele cuprinzand arderea sau distrugerea unor centre informatice. Cea mai recenta actiune a lor a avut loc in octombrie 1983, atunci cand birourile firmei SPERRY-o firma detinuta de un constructor american-a ars. In apropiere, un graffiti spunea asa:''Reagan ataca Grenada,multinationala SPERRY este complice''.

Cu toate ca interesul grupului CLODO pentru tehnologie reflecta o inclinare specifica, ideologic sunt foarte apropiati de ceilalti sabotori din regiune:ei spun ca lucreaza in mod ad-hoc, asociati fiind in jurul anumitor actiuni sau interese si resping ideea de organizare. Nu au reguli rigide sau principii si tolereaza diversitatea in interiorul grupului; se disting de celelalte grupuri stangiste prin respingerea ideei de ''avangarda'', prin modul lor de comportare anti-autoritariana si prin simtul umorului pronuntat si folosit ca o arma ideologica.

Un ziar frantuzesc descria sabotorii drept parte a miscarii''comunist-libertare'' situatat in Toulouse. In alt ''interviu''cu alt grup cu care au pus de niste ''artificii'' simultane la doua locuri unde se construiau materiale pentru constructia centralelor nucleare in august 1983,''Groucho'' explica:

''Oamenii vorbesc despre ''majoritatea tacuta'' si au parte de publicitate. Dar exista si o minoritate amuzata care poate sa-si exprime sentimentele doar prin respingere sociala si politica, pentru ca respinge rusinea cauzata de democratie. Nu cere dreptul la exprimare libera, dreptul la justitie, drepturile omului-pur si simplu ia aceste drepturi, sau cel putin incearca. Aceasta minoritate exista, fie ca organizata sau dezorganizata, atomizata in interiorul societatii, revolutionare sau deviante. In practica, noi aratam caracterul ei specific. Nu avem nici o iluzie asupra masinariei propagandistice de idei, dar sustinem pe oricine nu mai suporta injustitiiile si incearca sa contribuie cu ceva la rasturnarea capitalismului de zi cu zi''

Autoritatile franceze denunta sabotorii ca fiind deranjanti si inumani, pretinzand ca numai cu noroc nu a fost nimeni ranit pana in acest moment. In fapt, faptele demonstrate aici(nu sa raportat niciun fel de morti in aceste acte)arata clar ca aceste forme de sabotaj sunt diferite de atacurile cu bombe asupra trenurilor sau locurilor publice care au loc in toata lumea si care continua sa cauzeze o gramada de morti in numele vreunei ''eliberari nationale''.

Urmatorul interviu a fost trimis revistei franceze, Terminal si publicat in Octombrie 1983

I:De ce ai acceptat acest interviu?

R:Intotdeauna am simtit ca actiunile vorbesc pentru ele, si am decis sa scriem un comunicat doar pentru ca(prezumtiv?)membrii asa zisei armate, si in orice caz efemerice, organizatii au incercat sa treaca actiunile noastre drept ceva ce nu sunt. In fata propagandei Puterii, care ia se manifesta stupefiant cand este vorba de computere, si ca sa terminam cu miturile care ne inconjoara; am simtit ca niste explicatii au devenit necesare.

I:De ce sabotajul computerelor?

R: Pentru a provoca pe toata lumea, programatori sau non-programatori, in asa maniera incat sa reflecteze asupra lumii in care traim si pe care o cream, si asupra modului in care computerele transforma aceasta societate.

Adevarul despre calculatoare trebuie aratat din timp in timp. Ar trebui spus ca un computer este format doar din niste bucati de metal care fac doar ce vrem noi sa facem, ca in lumea noastra sunt doar ''niste'' unelte, unele puternice adevarat, care sunt in serviciului dominantilor.

Atacam doar aceste lucruri :fisiere, sistemele de supraveghere, instrumente pentru maximizare profitului pentru sefi si accelerarea pauperizarii pentru cei care le refuza....

Ideologia dominanta a inteles clar ca, ca o simpla unealta, computerul nu ii serveste interesele destul de bine. Asa ca, computerul a ajuns o entitate paraumana (inteligenta artificala), un demon sau un inger-capabil de domesticire (jocurile pe computer si telecomunicatiile ar trebui sa inlesneasca aceste lucruri)-asadar, doar un servant zelos al sistemului in care traim. In acest fel,ei urmaresc sa transforme valorile sistemului computerului intr-un sistem de valori umane.

Prin actiunile noastre am vrut doar sa aratam natuura computerelor ca unelte aflate intr-o singura mana, si, pe cealalta parte, dominatia care ia oferit-o. In final, chiar daca ceea ce facem noi este propaganda prin actiune, suntem constienti ca distrugerile pe care le provocam, provoaca intarzieri si trageri in spate.

I: Dar specatacolul radical al distrugerilor pe care le provocati nu vi se pare un pic imoral?

R: Aceste actiuni sunt doar varful icebergului. Noi ceilalti luptam in fiecare zi intr-un mod mai ''linistit''. Cu calculatoarele, ca si cu armata, politia sau politicienii, in fapt,cu orice instrument privilegiat al puterii, erorile sunt reguli, iar reglatul lor acopera majoritatea timpului programatorului. Luam avantaj de faptul asta, care in mod sigur costa angajatorii mult mai mult decat materialele pe care noi le distrugem. Sa spunem ca arta consta in creareaa bug-urilor care vor aparea mai tarziu, mici bombe cu ceas.

Revenind la intrebarea ta-ce poate fi mai obisnuit decat aruncatul unui chibrit pe niste benzi magnetice? Toata lumea o poate face! Actiunile par excesive doar acelor oameni care nu stiu, sau care nu vor sa stie pentru ce sunt folosite majoritatea computerelor.

I: Si cum iti explici faptul ca altii nu au mai facut lucruri similare?
R: Sa spun adevarul, este greu de explicat. Stim foarte bine in ce sunt implicati majoritatea muncitorilor din industria computerelor, si foarte rar acestia incearca sa reflecteze asupra lucrurilor pe care le fac (in general prefera sa nu se gandeasca la asta!). Cat despre aceea care nu lucreaza cu computere, ei nu sunt interesati sau accepta pasiv propaganda sistemului. Dar asta nu explica toate lucrurile, si chiar si aceea care rezista ''somniferelor'' puterii sunt inca speriati de uniformele politienesti.

I: Nu sunteti un pic retro, ca acei oameni care distrugeau masinarii in secolui XIX?

I: In fata uneltelor puterii, oamenii dominati au folosit mereu sabotajul si subversiunea. Nu este nici retrograd nici de povestit. Uitandu-ne la trecut, vedem doar sclavie si dezumanizare, pana in momentul in care ajungem la asa-zisele societati primitive. Si chiar daca nu toti impartim acelasi ''proiect social'', stim ca este stupid sa incerci sa ''dai timpul inapoi''.

Computerele ca unelte sunt in mod indubitabil pervetite dar pot fi la fel de bine folosite altfel decat sunt folosite acum. Atunci cand spunem ca cel mai computerizat sector este armata, si ca 94% din computerele civile, sunt folosite pentru management si contabilitate, nu ne simtim ca spargatorii de masinarii din sec.XIX (chiar daca ei au luptat impotriva dezumanizarii locurilor lor de munca). Nu suntem aparatorii somajului creat de computere...microprocesoarele lor creeaza somaj, iar in loc sa scurteze orele de lucru, asta pentru ca traim intr-o societate brutala, si, pentru acest lucru, este absolut necesar sa distrugem microprocesoare.

I: Cum va evaluati actiunile in actualul context politic al Fratei si al restului lumii?

R: Computerizarea este prezenta pe tot globul. In lumea a treia, ajuta pentru reimprospatarea dominantei ideologice si economice a Vestului, in special a S.U.A., si, intr-un mod mai mic, a puterii locale. Asadar consideram ca lupta noastra este globala, chiar daca suna exagerat avand in vedere actiunile noastre mici pe care le indeplinim.

I: Care sunt proiectele voastre pentru viitor?
R: Incetul cu incetul , teoria dominantei calculatoarelor pe care am dezvoltat-o pentru multi ani, incepe sa fie respinsa. In mare, totusi,telul ramane neschimbat pentru ca computerele sunt in continuare folosite de aceeasi oameni pentru aceleasi lucruri. Deci, nu este nici un motiv pentru a nu continua lupta in aceeasi directie. Cu mai multa imaginatie, si in ritmul nostru, chiar daca rezultatul va fi mai putin spectaculos decat in actiunile trecute. Rapida automatizare si viitoarea explozie a telecomunicatiilor deschide o gama larga de actiuni si revolte. V-om incerca sa luptam in acele terenuri, stiind ca eforturile noastre sunt partiale. Este loc pentru toti rebelii!!!

I: Care sunt sansele voastre de a reusi?Nu va este frica ca o sa fiti prinsi?
R: Sansele noastre sunt bune, multimim. Avem motive si idei, si, in tara orbilor, oamenii cu un singur ochi sunt regi. Pentru mai bine de trei ani o camera specializata in securitate a statului (odihneasca-se in pace) si multi alti mercenari ne-au cautat: resursele lor sunt sofisticate dar destul de insuficiente iar ultima noastra actiune imptriva centrului informatic din Haute Garonne le-au aratat ceea ce stiu despre noi! Suntem deasemenea constienti de riscurile pe care le luam si a sistemului caruia noi ne imptrivim. Sper ca urmatorul interviu pe care il dam sa nu fie dat unui magistrat!

-Toulouse,august 1983